Metode de execuţie. Cum se pune în aplicare pedepsa capitală în jurul lumii

• Injecţia letală

Această metodă de execuţie a devenit populară la sfârşitul secolului trecut, în prezent fiind cea mai utilizată practică în Statele Unite ale Americii, relatează Huffington Post. Introdusă în 1977 şi aplicată pentru prima oară în 1982, în cazul lui Charles Brooks Jr., injecţia letală este considerată a fi mai puţin dureroasă şi mai umană decât celelalte practici, scrie Mediafax.ro.

În Statele Unite, deţinuţii executaţi astfel sunt, mai întâi, imobilizaţi pe o targă. Apoi două perfuzii, una folosită pentru a aplica pedeapsa şi una de rezervă, sunt introduse în venele condamnatului, dezinfectate, în prealabil, cu alcool. Instrumentele medicale utilizate sunt sterilizate, fapt care a ridicat numeroase semne de întrebare, dat fiind scopul procedurii. Autorităţile dau trei explicaţii pentru această practică: în primul rând, acele sunt, oricum, sterilizate din fabrică, în al doilea rând, ar fi periculos pentru personalul închisorii să lucreze cu echipamente care nu sunt dezinfectate şi în al treilea rând, execuţia poate fi amânată după introducerea perfuziilor, iar o eventuală îmbolnăvire a deţinutului ar duce la procese împotriva statului.

Americanii folosesc o combinaţie de trei substanţe pentru a duce procedura la bun sfârşit: mai întâi un sedativ, de regulă un barbituric, apoi pancuroniu bromură, un medicament care paralizează muşchii şi, în final, o substanţă care opreşte inima, de obicei clorură de potasiu.

• Electrocutarea

Aplicată, de obicei, prin intermediul scaunului electric, această metodă de execuţie a fost introdusă iniţial în New York, ca o alternativă la spânzurare. Aparatul a fost inventat de angajaţi ai lui Thomas Edison, în 1889 şi prima persoană omorâtă astfel a fost William Kemmler, un an mai târziu.

Condamnaţii executaţi astfel sunt legaţi de un scaun conectat la o sursă de curent electric. Apoi, o serie de electrozi sunt fixaţi la cap şi la picioare pentru a realiza un circuit închis. De regulă, între corp şi electrozi sunt puşi bureţi cu soluţie salină, pentru a mări conductivitatea. Voltajul şi numărul de şocuri aplicate diferă de la stat la stat, dar, de cele mai multe ori, călăul foloseşte mai multe şocuri pentru a se asigura că deţinutul şi-a pierdut viaţa. În general, se evită aplicarea unui singur şoc, mai lung, pentru că electricitatea arde pielea deţinuţilor. Nu se ştie dacă persoanele executate astfel îşi pierd cunoştinţa după primul şoc sau sunt paralizate de curentul electric şi nu pot reacţiona. Uneori, mişcările muşchilor sunt atât de violente încât condamnaţii îşi rup oasele.

• Camera de gazare

Această metodă de execuţie a fost inventată tot în Statele Unite, ca o procedură mai umană de a ucide deţinuţii decât spânzurarea sau plutonul de execuţie. Iniţial, s-a propus umplerea celulei condamnatului în cauză cu gaz, în timp ce acesta doarme, dar celulele închisorilor nu sunt închise ermetic şi procedura ar fi fost sortită eşecului. Prima persoană executată în acest fel a fost Gee Jon, în 1924.

Deşi au existat cazuri în care s-a folosit dioxid de carbon sau monoxid de carbon pentru a duce procedura la bun sfârşit, de regulă se utilizează cianura de hidrogen. Deţinuţii ucişi astfel sunt imobilizaţi într-o cameră construită special, pe un scaun sub care călăul plasează câteva granule de cianură de potasiu. Camera este apoi sigilată şi granulele sunt amestecate cu acid sulfuric, introdus printr-o serie de tuburi. Reacţia chimică eliberează cianură de hidrogen, care este letală. Deţinuţii sunt conştienţi în timpul procedurii, iar moartea se produce prin asfixiere, aşa că metoda este neplăcută şi pentru condamnaţi şi pentru cei care privesc. Camera este apoi neutralizată cu amoniac anhidru înainte să fie deschisă, iar gardienii poartă măşti de gaze pentru siguranţă.