Anca Frumosu: Tăcerea mieilor – nu știm cine a deschis poarta și nici încotro ne ducem
Conflictele se extind, alianțele se reașază, iar statele încearcă să își pregătească cetățenii pentru ce urmează. Paradoxal, în România, cu cât crizele se adună, cu atât vocea celor care ne conduc devine mai greu de auzit. Într-un moment în care tensiunile globale iau amploare și propriile noastre instituții traversează o criză democratică fără precedent, strategia este aceeași: tăcerea.
Ziua în care s-a prăbușit zidul încrederii
O femeie în vârstă stătea în fața unei secții de votare închise când a spus asta. Era frig. Îi tremurau mâinile, iar ochii îi erau plini de lacrimi. „Vrem adevărul”, a șoptit ea. „Voi muri. Dar copiii noștri nu vor avea viitor.” Era decembrie 2024 — momentul în care România și-a anulat alegerile prezidențiale. A cerut presei răspunsuri, iar noi nu am avut niciunul de oferit. Acel moment a devenit un punct de cotitură pentru încrederea publică. Mi-a rămas în minte pentru că a surprins ceva mai mare decât haosul electoral: o fractură vizibilă într-o societate care și-a dat seama brusc că fundamentele sale democratice nu mai erau atât de stabile pe cât credea. Aproape un an și jumătate mai târziu, România încă se luptă să revină la normalitate. Dar normalul se tot îndepărtează de noi.
Ceea ce a urmat anulării nu a fost claritate, ci o stare prelungită de confuzie și diviziune. Dezbaterea publică s-a transformat în conflict. Familii întregi s-au certat la masa de Crăciun. Prietenii au început să se evite. Spațiul public s-a umplut de teorii, suspiciuni, furie și un sentiment național tot mai mare că instituțiile nu mai sunt capabile să restabilească încrederea. Pe străzi și pe rețelele sociale, auzeai aceeași frază iar și iar: „Avem nevoie de un Trump”. Acest fenomen nu este determinat de o înțelegere detaliată a politicii americane, ci de nevoia de proiectare a speranței asupra unei figuri politice străine. Nu ca model politic, ci ca un „salvator din afară” simbolic, perceput ca fiind capabil să taie nodul gordian. Dar acest reflex colectiv nu apare într-un vid și este prezent într-un moment în care lumea însăși intră într-o nouă fază de instabilitate.
Strategia tăcerii într-o lume care arde
Conflictul dintre Iran și Israel a escaladat într-un ritm care îngrijorează întreaga comunitate internațională. Lovituri militare directe, amenințări de represalii și o mobilizare regională care riscă să transforme Orientul Mijlociu într-un teatru de conflict mult mai amplu. În astfel de momente, statele își mobilizează instituțiile. Liderii apar în fața publicului. Ministerele comunică. Guvernele explică. Ambasadele transmit avertismente și organizează evacuări. Pentru multe state europene, aceste evoluții au fost urmate de comunicări rapide către cetățeni: avertismente de securitate, planuri de evacuare, mesaje oficiale menite să transmită că instituțiile sunt prezente și pregătite.
Statul devine vizibil. În România, însă, reacția oficială pare să fie, din nou, tăcerea. În timp ce tensiunile cresc în Orientul Mijlociu și informațiile despre români aflați în regiune apar sporadic în spațiul public, comunicarea autorităților rămâne fragmentată, ezitantă sau pur și simplu absentă. Președinția tace. Ministerul Afacerilor Externe mai apare din când în când, cu mesaje tehnice, reci. Ministerul Apărării nu oferă aproape nicio imagine clară asupra modului în care România se pregătește pentru posibilele evoluții. În schimb, cetățenii caută răspunsuri pe cont propriu. Pe rețele sociale. În grupuri private. Din surse neoficiale. Unii încearcă să afle dacă românii aflați în Israel sau în alte zone ale Orientului Mijlociu sunt în siguranță. Alții se întreabă ce ar face statul român dacă situația ar escalada brusc. Răspunsurile nu vin.
Cum ne transformă statul într-o societate vulnerabilă
Această absență nu este doar o problemă de comunicare. Este o problemă de încredere. Când oamenii simt că instituțiile nu pot spune clar ce s-a întâmplat într-o criză electorală majoră și, în același timp nu pot comunica într-o criză internațională reală, concluzia e simplă: statul nu mai e acolo. În acel moment, spațiul public devine terenul fertil pentru soluții radicale, pentru lideri providențiali și pentru nostalgia unei autorități „puternice” care ar putea restabili ordinea peste noapte. Nu pentru că societatea ar fi devenit brusc autoritară.
Ci pentru că a obosit de explicații incomplete, de sentimentul că trăiește într-o democrație în care întrebările sunt mai multe decât răspunsurile. România nu este singură în oboseala asta democratică, se vede și în alte democrații fragile. Ce apasă însă mai greu la noi este lipsa unei reacții asumate din partea celor care ne conduc. În timp ce lumea intră într-o perioadă de tensiuni geopolitice serioase, statul român pare să funcționeze pe pilot automat. Iar pilotul automat nu este o strategie într-o lume care se schimbă rapid, ci o formă de abandon.
Și atunci îmi amintesc din nou de femeia din fața secției de votare. Nu pentru că ar fi spus ceva spectaculos. Ci pentru că a spus ceva mult mai simplu. „Vrem adevărul.”
Uneori, democrațiile nu cad printr-o explozie. Se tocesc încet, în liniște, din întrebări lăsate în aer și prin absența liderilor exact în momentele în care societatea are cea mai mare nevoie de ei.
Iar o societate fără direcție devine ușor de sacrificat. O turmă de miei care merge înainte fără să știe cine a deschis poarta și unde duce drumul.