Ștefana Purcar: Catedrala dintre cer și pământ
România are multe lipsuri, dar credința n-a fost niciodată una dintre ele. Sunt clădiri care se ridică din piatră și altele care se ridică din credință. Catedrala Mântuirii Neamului le adună pe amândouă.
S-au spus multe- uneori cu patimă, alteori cu ironie, adesea fără documentare.
Dincolo de valul de opinii și etichete, puțini își mai amintesc că ideea acestei Catedrale nu e una recentă. S-a născut imediat după Războiul de Independență, în 1877, la inițiativa regelui Carol I, ca un proiect de recunoștință pentru libertate și credință. De atunci, construcția a fost amânată de istorie — de războaie, de regimuri politice, de lipsuri și crize. Dar nu a fost uitată. A rămas o dorință tăcută, o promisiune transmisă din generație în generație, până când a prins formă în secolul XXI.
Catedrala Mântuirii Neamului nu e doar o biserică nouă, ci un semn de continuitate, o ancoră spirituală într-o lume care se schimbă prea repede.
Mulți întreabă, sarcastic sau sincer: „Dacă nu se ridica Catedrala, am fi avut mai multe spitale? Mai multe școli, mai multe autostrăzi, salarii mai bune?” Răspunsul e, cel mai probabil, nu. Și nu pentru că biserica ar fi luat locul altor proiecte, ci pentru că adevărata problemă nu este lipsa banilor, ci felul în care îi folosim. Nu lipsa Catedralei ne-ar fi adus mai multe spitale, ci lipsa unei viziuni care să le facă posibile. România are suficiente proiecte neterminate ca să ne dăm seama că problema nu e doar de bani, ci de direcție. Problema României nu e o biserică prea mare, ci o viziune prea mică. Da, a costat mult. Dar poate că unele lucruri nu se măsoară doar în bani. Pentru o țară în care peste 80% dintre oameni se declară credincioși, un astfel de simbol nu e un moft, ci o parte din identitatea colectivă. Dar merită? Biserica, cu toate imperfecțiunile ei, rămâne instituția care ne însoțește în cele mai intime și decisive momente – la naștere, la căsătorie, la moarte. E greșit să opunem spitalele credinței sau cultura sănătății spiritualității. O societate matură are nevoie de ambele: de infrastructură și de repere morale, de trup sănătos și de suflet viu. Credința nu e o rubrică în buget, ci o formă de respirație interioară. Catedrala nu e o frână în calea modernității, ci o parte din ea. Cei care reduc subiectul la „pentru” sau „contra” pierd esența: dreptul unui popor de a-și cinsti credința fără a fi ridiculizat pentru ea. Pentru prima dată, Palatul Parlamentului – simbolul puterii lumești – e umbrit de un semn al credinței.
La Roma, Paris, Praga, Milano, Berlin, Londra — toate capitalele lumii au catedrale. Și toate au fost, la vremea lor, criticate pentru costuri.
Astăzi, sunt repere ale spiritului european. Poate că și noi avem nevoie de timp pentru a vedea dincolo de ziduri. Nu e despre ziduri, ci despre identitate.
Despre nevoia unui popor de a-și ridica fruntea și sufletul în același loc. Pentru că oricât de raționali am fi, atunci când viața ne duce în pragul neputinței, fiecare dintre noi ne ridicăm, măcar o clipă, ochii spre cer. Și acolo găsim liniște.
Într-o țară unde se ceartă mereu cerul cu pământul, a apărut o clădire care pare să le împace: Catedrala Mântuirii Neamului. Unii o privesc ca pe o dovadă de credință, alții ca pe o risipă. Catedrala Mântuirii Neamului spune, însă, povestea noastră mai bine ca oricine: dorința de a crede în ceva mai mare ca noi. Și poate că în asta stă puterea acestei construcții: în faptul că ne amintește că, între cer și pământ, mai există și suflet.