Nicoleta Cuculescu: Bătrâni în lupta cu sărăcia: România care uită să-și cinstească trecutul
În România de azi, unde speranța pare să se măsoare mai degrabă în statistici decât în oameni, realitatea celor vârstnici este tot mai apăsătoare. România reală – cea care nu se vede în grafice – trăiește cu spatele la promisiuni. La marginea acestor statistici optimiste se află ei: bătrânii. Cei care au construit, au muncit, au sperat și au votat. Cei care, astăzi, își numără banii cu grijă între rafturile unui supermarket, cu ochii în pământ și cu spatele încovoiat de ani și griji.
Pensii mici, prețuri mari
România anului 2025 se confruntă cu o contradicție dureroasă: în timp ce prețurile la alimente, medicamente și utilități cresc lunar, pensiile par să rămână captive într-un timp trecut. Datele arată că aproape 1,2 milioane de români trăiesc cu pensii sub 1.500 de lei. Asta înseamnă sub 50 de lei pe zi pentru hrană, facturi, medicamente și orice altă nevoie umană de bază. Iar pentru mulți, medicamentele nu mai sunt o opțiune, ci o obligație zilnică pentru a rămâne în viață.
Cei mai norocoși dintre ei au copii în străinătate, care mai trimit bani. Ceilalți, tac. Suportă. Se roagă. Și așteaptă. Ce? O rectificare bugetară, o promisiune electorală, o minune.
Singurătate și uitare
Dar poate și mai greu decât lipsurile materiale e sentimentul de uitare. Bătrânii României nu cer milă. Nu cer prea mult. Cer demnitate. Să nu fie uitați. Să nu fie transformați în subiecte de știri doar în preajma alegerilor sau în Ajunul Crăciunului, când câteva pachete cu făină și ulei țin loc de recunoștință națională.
În sate, bătrânii sunt singuri. În orașe, sunt invizibili. Se plimbă prin piețe cu sacoșele goale, îmbrăcați cu haine vechi, dar cu demnitatea unui popor care a trecut prin războaie, foamete și dictatură.
Cine mai are grijă de ei?
Politicienii promit reforme. Dar reformele vin greu și se simt și mai greu. În timp ce bugetul statului e sub presiune, iar pensiile speciale sfidează logica și moralitatea, pensionarii obișnuiți sunt nevoiți să aleagă între pâine și pastile.
Și nu, nu cerem miracole. Cerem un sistem care să-i protejeze. Cerem politici publice cu suflet. Cerem respect pentru cei care au muncit o viață întreagă pentru a clădi România în care trăim azi.
Un apel la umanitate
România nu poate merge înainte dacă își lasă în urmă părinții și bunicii. O națiune care își uită bătrânii este o națiune care și-a pierdut busola morală.
E timpul ca decidenții să se oprească din calcule reci și să privească în ochii unei bătrâne care își încălzește supa pe un reșou vechi, într-un apartament de bloc cu geamurile lipite cu bandă adezivă. E timpul să audă povestea unui fost profesor care, după o viață de predat, e nevoit să caute reduceri la farmacie. E timpul să alegem: vrem o Românie a viitorului care își onorează trecutul, sau una care îl abandonează?