HISTORIA. Tannenberg 1914: Prima victorie germană a Primului Război Mondial
Frontul de Est al Primului Război Mondial a început prin atacul Rusiei, în august 1914, asupra Prusiei Orientale, teritoriu strategic în planificata ofensivă înspre Berlin. Urmau a se înfrunta două dintre cele mai mari și mai cunoscute armate ale lumii în acel moment: armata germană și cea țaristă. Dacă pentru ruși victoria ar fi fost binevenită, dar nu vitală, pentru germani, înfrângerea în această campanie ar fi însemnat un dezastru complet, rușii putând ajunge din nou la Berlin, la fel cum făcuseră în secolele XVIII și XIX. Tocmai de aceea, victoriile de răsunet ale germanilor la Tannenberg și Lacurile Mazuriene au devenit imediat de legendă, fiind probabil cele mai clare victorii obținute de Imperiu în Primul Război Mondial.
Comandantul armatei germane din Prusia, generalul von Hindenburg, a devenit instant un erou național și un simbol al tăriei și eficienței militare germane. Clădiri, salate, cravate, băuturi, prăjituri, țigări purtând numele său au apărut imediat, gloria obținută de Hindenburg propulsându-l după război la conducerea Republicii Germane. Pentru Rusia, înfrângerea a fost doar prima dintr-o cumplită serie de dezastre militare, cu pierderi de ordinul milioanelor, care se vor succeda până la căderea regimului țarist și încheierea păcii cu Puterile Centrale. Victoriile germane erau cu atât mai necesare în est cu cât armata austro-ungară suferise o serie de înfrângeri din partea rușilor, în Galiția, făcându-i astfel pe comandanții germani să afirme că alianța cu Viena e ca și cum ar fi „încătușați de un cadavru”.
În memoria victoriei și a soldaților germani căzuți în bătălie, Hindenburg a construit la Tannenberg un mausoleu grandios, între 1924 și 1927. Naziștii au strămutat aici, în 1935, osemintele lui Hindenburg și ale soției sale, dar numai până în ianuarie 1945, când Al Doilea Război Mondial a înclinat balanța înspre ruși: mausoleul a fost distrus, iar amintirea marii victorii de la Tannenberg (azi Stębark, Polonia) din 1914 rămâne acum doar în paginile cărților de istorie.
Armata germană
Armata Imperiului German consta din armatele a 26 de state componente – 4 regate, 5 mari ducate, 12 ducate și principate, 3 orașe libere (cu formă de guvernământ republicană), Alsacia și Lorena[1].
Aceste armate erau puse sub o comandă unică, iar preponderența Prusiei era asigurată prin numărul de trupe(Prusia asigura circa 70% din efective) și pregătirea impecabilă a soldaților și ofițerilor[2]. Existau 25 de corpuri de armată, cu comandanți aproape independenți în zonele lor de recrutare, primind ordine doar de la Împărat[3].
În 1914, armata număra 840.000 de oameni, Germania trimițând pe fronturi peste 6.000.000 de soldați până la sfârșitul războiului. La o populație de circa 65.000.000 locuitori, Imperiul putea să înlocuiască anual pierderile anului precedent.
Armata era formată din: Armata Germană de Uscat (Deutsches Heer), aviația (Fliegertruppe)[4], flota (Kaiserliche Marine) și trupele coloniale (Kaiserliche Schutztruppen)[5]. Oficial, Kaiserul Wilhelm al II-lea era comandantul suprem al armatei (Oberster Kriegsherr). Comandantul efectiv era Generaloberst Helmuth Johann Ludwig von Moltke, acesta fiind înlocuit în septembrie 1914[6] de generalul de infanterie Erich von Falkenhayn.
Serviciul militar în Imperiu dura 29 de ani, de la 17 până la 45 de ani. În acest timp, militarul german trecea prin cinci categorii de serviciu militar: 1. Între 17 și 20 de ani, la Landsturm (gărzi locale). 2. Între 21 și 22, jumătate dintre recruți erau trimiși la armata regulată permanentă (Stehendes Heer), iar cealaltă jumătate, laErsatzreserve (Rezerva Suplimentară). 3. Între 23 și 27, la Reserve (Rezervă). 4. Între 28 și 38, la Landwehr(Armata Teritorială). 5. Între 39 și 45, înapoi la Landsturm. În caz de război, toți tinerii între 17 și 22 de ani erau automat trimiși la armata regulată. În funcție de vârstă, o parte dintre soldați serveau în Reserve, pe front, iar cealaltă parte, în Landwehr, în spatele liniilor. În 15 august 1914, la două săptămâni după declararea războiului, toți cei din Landsturm au fost chemați la arme, pe perioadă nedefinită, indiferent de vârstă. Nu exista discriminare față de minorități – polonezi, lituanieni, danezi, olandezi, francezi, evrei etc –, aceștia participând activ la viața militară şi având șansa să ajungă chiar la gradul de general. Armata beneficia de tehnologie de ultimă oră (tunurile Krupp și mitralierele Maxim erau considerate cele mai bune din lume la acea vreme), diferitele servicii din armată funcționau impecabil, iar disciplina și organizarea erau fără egal.
Apărarea în caz de invazie generală era asigurată de 34 de orașe fortificate, cele mai importante fiind la granițele cu Franța și Rusia[7]. Infrastructura germană, mai ales cea feroviară, putea asigura transportul unor armate întregi de pe un front pe altul în doar câteva zile. Comandamentul imperial era considerat cel mai eficient din lume, iar armata germană era o instituție de bază a societății, foarte populară în rândul populației, fiind o datorie și o onoare să servești sub flamurile imperiale.
Armata rusă
Comandantul suprem al armatei țariste era Marele Duce Nikolai Nikolaevici, comandant al Gărzii Imperiale, unchiul țarului Nicolae al II-lea.
În 1914, Rusia era împărțită în 12 districte militare. Armata de uscat era formată din armata regulată, rezerva, cazacii[8] și trupele etnice/Inorodtsi, în general cavalerie ușoară neregulată, recrutată din triburile musulmane. Alături de aceste trupe, exista și miliția imperială/Opolchenie, formată din cei ce nu erau apți pentru armata regulată sau, din motive economice, religioase, familiale etc., nu puteau efectua stagiul militar „clasic”, și era împărțită în diverse clase, în funcție de vârstă și fizic.