DOSAR HISTORIA. Primul Război Mondial:ultimele zile de pace, primele zile de război
Ne propunem în articolul de faţă redarea stării de spirit a establishment-ului politic britanic în acele zile de iulie-august 1914, tumultoase şi prevestitoare de furtună politico-diplomatică, prin analizarea unor telegrame şi rapoarte diplomatice ale ministrului plenipotenţiar al României la Londra, Nicolae Mişu, eminent diplomat român de carieră.
În raportul nr. 516 din 10/23 iulie 1914, care deschide seria documentelor analizate, ministrul plenipotenţiar al României face cunoscută îngrijorarea clasei politice, dar şi a cercurilor politice şi financiare londoneze la preconizarea notei ultimative pe care autorităţile de la Viena urmau să o prezinte de la o zi la alta guvernului de la Belgrad. „Ştirile despre ultimatumul ce cabinetul de la Viena voeşte să prezinte celui de la Belgrad – scrie Mişu în acest raport având menţiunea „Confidenţial” – au influenţat în mod defavorabil toate operaţiunile comerciale şi au produs o depresiune simţitoare asupra valorilor la bursa din Londra”.
O stare de îngrijorare profundă îl stăpânea şi pe secretarul de stat la Foreign Office, lordul Edward Grey, viconte de Fallodon, care, în convorbirile avute cu diplomaţii străini, nu făcea nici cel mai mic efort să şi-o ascundă. „Ministrul Afacerilor Străine – arată diplomatul român – se gândeşte la mijlocul pentru înlăturarea pericolului şi complicaţiunilor ce o atitudine negativă a Austro-Ungariei ar putea produce”.
Jocul duplicitar al Germaniei nu e încă sesizat
În continuare, este analizată atitudinea Reichului german al lui Wilhelm al II-lea. Germania wilhelmiană este văzută, alături de Marea Britanie, drept una dintre „puterile principale care în mod sincer fac eforturile cele mai hotărâte pentru menţinerea păcii”. În concepţia şi viziunea diplomatului român, „ambele Puteri discută acum între ele mijlocul de a aplana diferendul austro-sârb”. „În urma acestei colaborări – continuă analiza diplomatului român – negreşit că Germania va întrebuinţa toată influenţa ei la Viena pentru a opri o acţiune ireparabilă putând provoca un război european”. Mişu, veritabil diplomat profesionist, cu mult bun simţ şi de bună credinţă, nu era încă la curent, şi nu avea cum să fie, cu jocul duplicitar practicat de diplomaţia germană, care, în această etapă a mersului lucrurilor, poza pe de o parte în adepta unui pacifism clar, iar pe de alta sprijinea toate demersurile războinice ale aliatei sale tradiţionale, Austro-Ungaria. Mai târziu, această putere continentală va fi nevoită să dea cărţile pe faţă şi să militeze, „la vedere”, cu toată forţa şi energia, alături de monarhia dualistă, pentru război.
Anglia, la rândul ei, în concepţia diplomatului român, în vederea salvgardării păcii, „va căuta să convingă pe sârbi că sunt datori a admite cererile rezonabile ce Austro-Ungaria ar face la Belgrad”. După cum se va vedea, în nota ultimativă remisă chiar în seara aceleiaşi zile, 23 iulie, cererile numai rezonabile nu erau, ele aducând o gravă atingere suveranităţii statale a regatului sârb.
În partea a doua a raportului său, Nicolae Mişu se ocupă pe larg de reflectarea prezentei situaţii în presa engleză. El remarcă faptul că, dacă la început, în primele zile după atentatul de la Sarajevo, presa şi opinia publică din Marea Britanie au dat dovadă de compasiune la adresa cuplului princiar austro-ungar asasinat, condamnând atentatul, în timp, observând cu luciditate strădaniile monarhiei bicefale de a anihila statul sârb chiar şi cu preţul unui război european, au dat înapoi de la poziţia iniţială, luând atitudine în faţa intenţiilor războinice nedisimulate ale autorităţilor de la Viena.
„În urma acestei atitudini belicoase a Cabinetului din Viena – precizează diplomatul român – opinia publică europeană, prin organele presei engleze, nu mai poate da crezământ orb acuzaţiilor pornind din Viena şi Budapesta. Presa scrisă engleză accentuează faptul că, dacă Austro-Ungaria doreşte să intre în campanie în contra Serbiei, un asemenea demers nu ar putea fi «localizat»”, existând pericolul iminent al transformării lui într-un conflict european, dacă nu mondial. Concluzia analistului este una cât se poate de logică: „Statele europene, şi chiar cele amice Austro-Ungariei nu pot admite ca Imperiul Dualist să profite de drama de la Sarajevo, exploatând-o pentru a-şi ridica prestigiul său ştirbit prin evenimentele balcanice din 1912-1913 (cele două războaie balcanice – nota noastră, n.n.)”.
O analiză extrem de pertinentă, făcută doar cu câteva ore înaintea remiterii ultimatumului austro-ungar...
Continuarea pe historia.ro