Maria Poienaru este cunoscută în tot judeţul Alba pentru icoanele sale
Şi-a transformat casa într-un lăcaş de cult în care a adunat zeci de icoane care mai de care mai frumoase. Le-a pictat de-a lungul anilor cu migală şi a pus în ele câte un strop din sufletul său. Pe Maria Poienaru din Laz, judeţul Alba, o ştie toată lumea din zonă. E pictoriţa satului şi motiv de mândrie pentru cei care o cunosc.
De tanti Maria au auzit şi străinii pentru că cine a ajuns prin acele locuri şi i-a văzut opera, nu a plecat fără o amintire a talentului ei.
Localitatea Laz se află la 40 de km de Şebeş. O comunitate mică, unde oamenii se ştiu între ei şi se respectă pentru ceea ce sunt. De cum intrăm sat, întrebăm de tanti Maria. Primul întâlnit este şi primul care ne îndrumă spre casa femeii, semn că nu sunt prea mulţi cei care să nu fi auzit de ea.
Iconara din Laz, cam aşa e cunoscută tanti Maria printre localnici. Are 86 de ani şi pictează de când se ştie. S-a născut în casă de artişti, la căpătâi cu icoanele pictate de părinţi şi bunici.
Păşim în lumea Mariei. Atelierul, o odaie micuţă cu o masă de lemn unde stă aşezată schiţa unei icoane ce aşteaptă să fie pictată. În jurul ei, zeci de culori şi pensule sunt pregătite să fie puse la treabă de mâinile dibace ale artistei. Iar tanti Maria ştie exact ce să facă cu fiecare în parte.
Numai când o auzi cum vorbeşte şi îţi pare rău că nu ai fost înzestrat măcar pe sfert cu talentul ei. Şi ne-am convins, tanti Maria are har, căci altfel nu-ţi imaginezi cum de ies asemenea minuni din mâinile ei.
După ce ne-a arătat câte ceva din tainele picturii, tanti Maria ne pofteşte într-o altă cameră în care şi-a adunat cele mai frumoase icoane pictate de-a lungul vieţii. Le-a şi pierdut numărul, dar un lucru ştie sigur - icoanele sunt comorile ei şi mândria ei.
O singură mare dorinţa are tanti Maria. Icoanele ei să nu fie înstrăinate, să-i nu-i fie scoase din casa unde le-a creat, ci lăsate acolo pe vecie. Vrea ca lumea să-şi amintească de ea şi de sfinţii cărora le-a desenat chipurile punând pe faţa lor bucuria pe care o poartă în suflet. Ultima dorinţă este ca locuinţa sa fie în final o casă memorială care să adăpostească în ea comorile Poienarilor.