În seara zilei de 14 octombrie 1992 am avut o lunga discutie cu sotia mea despre ce era mai bine de facut cu viitorul nostru. Aveam 29 de ani, eram la Paris, la capatul unui an dens si luminos si la finalul unei burse îndestulatoare oferita de Ministerul de Externe al Frantei. Îmi luasem (cu mentiunea "très bien!") masteratul si fusesem admis la doctorat, la INALCO, sub conducerea Catherinei Durandin. Puteam obtine, deci, un statut de rezident (aur curat la vre (...) Citește mai departe...