Ana-Maria Păcuraru: Oana Țoiu și dosarul Transnistria
Ministrul de externe Oana Țoiu a transmis astăzi, de la Bruxelles, un mesaj despre Transnistria: ”trupele ruse trebuie să se retragă, cetățenii ar putea avea speranțe pentru un viitor european”. Sună bine. Problema e că se oprește exact acolo unde ar trebui să înceapă.Pentru că dacă ne uităm cu atenție la ce a spus Țoiu, observăm că nu există absolut niciun instrument concret prin care România ar contribui la acest deziderat. Nicio inițiativă diplomatică, niciun format de negociere propus, nicio poziție la OSCE sau în Consiliul de Securitate. E o declarație de principiu, nu o politică externă.
Mai mult decât atât, ministrul vorbește despre rolul Europei, despre securitatea regională, despre Marea Neagră — dar rolul specific al României rămâne complet în ceață. Dacă scoatem cuvântul „România” din declarațiile ei și îl înlocuim cu orice alt stat membru UE, nu se schimbă absolut nimic. Asta nu e diplomație românească activă, e o diplomație de copy-paste după pozițiile de la Bruxelles.
Și poate cel mai izbitor element: Țoiu vorbește astăzi despre speranțe pentru integrarea europeană a Transnistriei, în condițiile în care Maia Sandu însăși recunoștea la începutul acestei luni că parcursul european al Republicii Moldova — ca stat — se confruntă cu un blocaj. Vorbim despre integrarea unei regiuni separatiste când integrarea țării întregi stagnează. E o lipsă de calibru analitic care ridică semne serioase de întrebare.
Iar contextul în care vine această declarație contează și el. Astăzi marcăm trei ani de la invazia rusă la scară largă în Ucraina. A vorbi despre „speranțe” și „integrare” fără să contextualizezi această realitate dramatică, fără să menționezi legătura directă dintre negocierile de pace din Ucraina și soarta Transnistriei, arată o superficialitate greu de ignorat.
Concluzia e simplă: toată lumea e de acord că trupele ruse ar trebui să plece din Transnistria. Nu e o poziție curajoasă, nu e originală. Întrebările reale sunt: cum, în ce condiții geopolitice, cu ce garanții, în ce relație cu un eventual acord de pace? La acestea, ministrul Țoiu nu are niciun răspuns. Și asta e problema.