Europa se simte „trădată” de strategia de securitate a SUA, „America First”, dar nu ar trebui să răspundă cu aroganță
Relația transatlantică trece de ceva vreme printr-o zonă de turbulențe, generând o reacție europeană care este, de cele mai multe ori, defensivă. Critica președintelui SUA, Donald Trump, și a noii Strategii Naționale de Securitate americană la adresa "Bătrânului Continent" a fost întâmpinată cu indignare reflexă, însă o astfel de reacție este nu doar inutilă, ci și dăunătoare. Un răspuns înțelept ar trebui să fie un dialog sincer și autocritic despre forțe, slăbiciuni și interesele comune.
America și Europa transmit pe frecvențe diferite de ceva vreme. Iar acest lucru este periculos — mai ales pentru Europa.
Reacțiile europene la noua Strategie de Securitate Națională a SUA și la recenta critică adusă de Donald Trump Bătrânului Continent au fost, din nou, o ofensă reflexivă și o incapacitate de a accepta critica: Cum îndrăznește, ce intruziune nepotrivită! Dar astfel de reacții nu ajută; ele fac rău. Două aspecte se pierd în aceste răspunsuri acide.
Majoritatea americanilor critică Europa pentru că acest continent contează pentru ei
Majoritatea americanilor critică Europa pentru că acest continent contează pentru ei. Mulți dintre cei care contestă Europa — chiar și JD Vance sau Trump, chiar și Elon Musk sau Sam Altman — subliniază acest lucru în mod repetat. Noua Strategie de Securitate Națională a SUA, scandalizată mai ales de cei care nu au citit-o, afirmă explicit: „Obiectivul nostru ar trebui să fie să ajutăm Europa să-și corecteze traiectoria actuală. Vom avea nevoie de o Europă puternică pentru a ne ajuta să concurăm cu succes și pentru a lucra în concert cu noi pentru a preveni ca vreun adversar să domine Europa”. Iar Trump spune în mod repetat, literal sau în esență, în interviul său pentru POLITICO: „Vreau să văd o Europă puternică”.
Ruptura transatlantică este și o ruptură de limbaj politic
De asemenea, ruptura transatlantică este și o ruptură de limbaj politic. Trump spune foarte des pur și simplu ceea ce gândește — contrastând puternic cu mulți politicieni europeni care se tem din ce în ce mai mult să spună ceea ce cred că este corect. Oamenii simt castrarea gândirii printr-un limbaj al evitării. Și se îndepărtează. Sau se îndreaptă către agitatori.
Impresia mea este că prietenii noștri americani dificili își doresc cu adevărat exact ceea ce spun că vor: o Europă puternică, un partener de încredere și eficient. Dar noi nu auzim acest lucru — sau refuzăm să-l auzim. Auzim doar critica și o respingem. Critica este aproape întotdeauna un semn de implicare, de pasiune. Ar trebui să ne îngrijorăm mult mai mult dacă nu ar sosi nicio critică. Asta ar semnala indiferență — și, prin urmare, irelevanță.
A răspunde cu aroganță pur și simplu nu este în interesul Europei
A răspunde cu aroganță pur și simplu nu este în interesul nostru. Ar fi mai înțelept — așa cum a subliniat pe bună dreptate Kaja Kallas — să purtăm un dialog care să includă autocritica, o conversație despre puncte forte, slăbiciuni și interese comune, și să susținem vorbele cu acțiuni de ambele părți.
Ceea ce ne aduce la al doilea punct: Din păcate, o mare parte din critică este corectă. Oricine vede politica ca fiind mai mult decât o administrare egocentrică a status quo-ului trebuie să recunoască faptul că, de zeci de ani, Europa a livrat mult prea puțin — sau nimic. Nu în ceea ce privește creșterea și prosperitatea peste medie, nici în ceea ce privește energia accesibilă. Europa nu livrează în privința dereglementării sau debirocratizării; nu livrează în privința digitalizării sau a inovației bazate pe inteligența artificială. Și, mai presus de toate: Europa nu livrează o politică de migrație responsabilă și de succes.
Lumea care dorește binele Europei a privit cu mare speranță spre noul guvern german. Fluxuri de capital de ordinul trilioanelor așteptau primele semnale pozitive pentru a investi în Germania și Europa. Căci părea aproape sigur că a treia cea mai mare economie a lumii, sub un cancelar sensibil, orientat spre afaceri și transatlantic, va readuce în cele din urmă o Europă șovăitoare pe calea cea bună. Dezamăgirea a fost cu atât mai dureroasă. În afară de ministrul de interne, ministrul digitalizării și ministrul economiei, noul guvern livrează în majoritatea domeniilor contrariul a ceea ce fusese promis înainte de alegeri. Cancelarului îi place să dea vina pe vicecancelar. Vicecancelarul dă vina pe propriul partid. Și toți împreună preferă să dea vina pe americani și pe președintele lor.
În loc de un nou început european, vedem o agonie și un declin continuu. Germania încă suferă de trauma sa național-socialistă și crede că, dacă rămâne plăcut de medie și cu siguranță nu excelentă, toată lumea o va iubi. Franța plătește acum prețul moștenirii sale coloniale din Africa și se află — până la un președinte condus de oportunism politic — în strânsoarea rețelelor islamiste și antisemite.
În Marea Britanie, prim-ministrul urmărește o cale similară de supunere culturală și economică. Iar Spania este guvernată de fantasti socialiști care par să se bucure cu adevărat de auto-slăbire și a căror retorică despre „genocidul din Gaza” mobilizează în principal fiice plictisite și înstărite ale clasei de mijloc superioare.
Speranța vine din Finlanda și Danemarca, din statele baltice și Polonia, și — surprinzător — din Italia. Acolo, amenințările antidemocratice din partea Rusiei, Chinei și Iranului sunt evaluate mai realist. Mai presus de toate, există o dorință sănătoasă de a fi mai buni și mai de succes decât alții. Dintr-un punct de plecare mult mai slab, există o ambiție pentru excelență.
Ceea ce are nevoie Europa este mai puțin orgoliu rănit și mai mult patriotism definit prin realizări. Unitatea și acțiunea decisivă în apărarea Ucrainei ar fi un exemplu evident — nu doar a vorbi despre suveranitatea europeană, ci a o demonstra, chiar și în dezacord prietenesc cu americanii. (Și cine știe, asta ar putea provoca în cele din urmă o schimbare surprinzătoare în politica Washingtonului față de Rusia.) Acest lucru, cuplat cu creșterea economică prin reforme reale și de anvergură, ar fi un început. După care Europa trebuie să abordeze sarcina cea mai importantă: o inversare fundamentală a unei politici de migrație înrădăcinate în ura de sine culturală, care tolerează prea mulți nou-veniți care doresc o societate diferită, care au valori diferite și care nu respectă ordinea noastră juridică.
Dacă toate acestea eșuează, critica americană va fi confirmată de istorie. Scuzele pentru motivul pentru care o reînnoire europeană este presupus a fi imposibilă sau inutilă sunt doar semne de leadership slab. Inversul este, de asemenea, adevărat: unde există voință politică, există o cale.
Și această cale începe în Europa — cu spiritul de reînnoire al unui „Europa First” bine înțeles (ce altceva?) — și duce la America. Europa are nevoie de America. America are nevoie de Europa. Și poate că ambele au avut nevoie de criza profundă din relația transatlantică pentru a recunoaște acest lucru cu deplină claritate. Oricât de surprinzător ar părea, chiar în acest moment există o oportunitate reală pentru o renaștere a unei comunități transatlantice de interese comune. Tocmai pentru că situația este atât de blocată. Și tocmai pentru că presiunea crește pe ambele părți ale Atlanticului pentru a face lucrurile diferit.
Un război comercial între Europa și America le consolidează pe cele ale adversarilor noștri comuni. Opusul ar fi sensibil: un New Deal între UE și SUA. Comerțul fără tarife ca stimulent pentru creșterea în cea mai mare și a treia cea mai mare economie a lumii — și ca bază pentru o politică comună de interese și, inevitabil, o politică de securitate comună a lumii libere.
Aceasta este oportunitatea istorică pe care Friedrich Merz ar putea-o negocia acum cu Donald Trump. Așa cum spunea Churchill: „Nu irosiți niciodată o criză bună!”