Darie Novăceanu a murit, la vârsta de 80 de ani

Darie Novăceanu s-a stabilit în ultimii ani în Spania, unde fusese trimis şi ca ambsador al României în anii 1990. Scriitorul, hispanistul şi traducătorul Darie Novăceanu a murit în cursul zilei de marţi, potrivit Diario de Navarra.

Darie Novăceanu a rămas celebru în presa românească pentru faptul că în timpul Mineriadei din 1990 a plasat ziarul Adevărul de partea minerilor, din funcția de director al publicației.

Darie Novăceanu s-a distins, potrivit presei spaniole, prin traducerea operei lui Gongora în limba română, fiind distins cu premiul Real Academia Española y Premio Nacional de Traducción în 1982, dar şi cu traduceri din alţi autori spanioli. Darie Novăceanu a fost un prolific autor de poezie şi beletristică.

Darie Novăceanu, pe numele său la naștere Aurel Mitutoiu, s-a născut pe 9 mai 1937, Crasna, județul Gorj. Darie Novăceanu a făcut clasele primare în comuna natală, o școală medie tehnică de construcții feroviare și Liceul „Nicolae Bălcescu" (1952-1959) la Craiova, după care a absolvit Facultatea de Filologie din București, secția de Limba și literatura spaniolă (1957-1962).

Darie Novăceanu a fost angajat ca referent la Ministerul Afacerilor Externe (1966). A colaborat în acest timp la diferite publicații, fiind redactor la revistele „Secolul 20" (1962-1964), „Lumea", „Gazeta literară", „Luceafărul" (1966-1966) și „România literară" (1966-1968). A mai lucrat ca funcționar la Uniunea Scriitorilor din România.

În primele zile ale Revoluției din decembrie 1989, deși nu mai avusese legătură cu presa cotidiană, cu sprijinul lui Petre Roman și Silviu Brucan Darie Novăceanu a fost numit director al ziarului Adevărul, înființat prin redenumirea fostului oficios al Partidului Comunist Român, cotidianul Scînteia.

În timpul Mineriadei din iunie 1990, ziarul Adevărul, condus la acea vreme de Darie Novăceanu, s-a poziționat de partea minerilor veniți să „salveze" Capitala. Darie Novăceanu a condamnat în mai multe editoriale Golaniada, dintre care cel mai cunoscut este „Cavalerii Apocalipsului", apărut în ediția din 15 iunie.

Darie Novăceanu a fost îndepărtat de la conducerea ziarului Adevărul în martie 1991, când relațiile dintre Ion Iliescu și Petre Roman deveniseră tensionate.

Darie Novăceanu a fost trimis ambasador în Spania, începând cu 18 decembrie 1991, funcție pe care a deținut-o până la 24 decembrie 1996.

Urmare a primirii Premiului Național al Spaniei pentru ediția „Luis de Gongora y Argole. Polifem și Galateea", București, Ed. Univers, 1982 și a prieteniei cu regele Juan Carlos, Darie Novăceanu s-a stabilit la Madrid, unde a scris poezie și eseistică pe teme de literatură spaniolă, intitulat Ventana de Darie (Fereastra lui Darie).

Darie Novăceanu va fi înmormântat joi în localitatea spaniolă San Isidro.

Ultimele cărţi publicate de Darie Novăceanu în Spania: Tristan Tzara – Poemas rumanos (Prensas Universitaria de Zaragoza, 2003), Poesía rumana contemporánea (Editorial Verbum, Madrid, 2004), Lucian Blaga – Antología general (Prensas Universitarias de Zaragoza (2006), Mircea Eliade – Bajo el signo de Zalmoxis – Obra rescatada (Prensas Universitarias de Zaragoza, 2008).

Ultima postare de pe blogul lui Darie Novăceanu datează din martie 2013 şi conţine mai multe poezii scrise în limba română:

SONET CU COCORI

Nu i-am văzut plecând, dar s-ar putea să fie
cei care se întorc acum, ca o lumină
ce lasă şoaptă caldă în crengi şi rădăcină
şi vindecă-aşteptarea din suflet şi câmpie.

Vin vâslă lângă vâslă, cum ştiu doar ei să vină,
perfectă prin văzduhul albastru geometrie,
redeschizând cu strigăt porţi spre copilărie,
deltă zidită-n sânge ca anii în tulpină.

Deschide-ţi, ţară, sânul, albă năframa florii
ridic-o-n pomi pe mândrele-ţi coline
şi te-nveştmântă-n verde, că se întorc cocorii.

Un dor fără oprelişti de ţărmuri dunărene
din neştiutul zării mână către tine
fragile escadrile de cântece şi pene.

PÂNDA MAGNOLIEI

A fost cândva, pe semene, o adolescentă
sfioasă şi tăcută, mult nedumerită
de-atâtea neînţelese priviri ce-o aşteptau
s-o vadă-n primăvară înflorită.

Abia iviţi, bobocii lăsau să se-ntrevadă
cu jar tivite cupele şi pline
cu arşiţa atâtor insomnii frumoase
ce ştiu, când vor, dogoarea s-o aline.

S-a-nchis în ea, intrând în seară,
cerându-i nopţii pace şi-ndurare;
blândă şi înţeleaptă, noaptea a-nţeles-o
şi-a prefăcut-o până sus în floare.

Un hohot cald din cupe se revarsă
în jurul ei acum pe neaşteptate,
sub primii zori, ca un triumf
de împlinire şi de puritate.

PAŞI PE APE

Din nu ştiu care parte a timpului s-aude
Un pas ce nu mai este, dar care-a fost al meu;
vine desculţ şi singur prin ierburile ude
şi pleacă iar, tot singur, şi îndoit mereu.

S-apropie o clipă şi stă pe loc şi piere,
se pierde în niciunde ca frunza-n întomnare,
murmur timid sub ora umplută cu tăcere,
pas de copil la prima şi ultima plecare.

Ecou ce se repetă la nesfârşit în mine,
lovindu-se besmetic de noapte şi lumină,
izvor purităţii grăbit nu ştiu de cine
s-ajungă unde toate izvoarele termină.

Pierdut de mult, mi-e bine când îl aud aproape,
pas neînfrânt de nimeni, străbătând aceste
izbânzi, înfrângeri, paşi pe ape
şi tot ce timp se cheamă, iar uneori şi este.

PASĀREA ALBASTRĀ

Venea, mai mult spre ziuă, în câte-un vis pe care
îl preschimba-n pădure, umplând-o deodată
cu vuiet lung de valuri dintr-o zbuciumată,
de nimenea ştiută şi nevăzută mare.

In urma ei, un cântec de liră fermecată
cădea din crengi, ca toamna fructele-aromitoare.
Şi-abia atunci, o clipă, parcă-nvăţând să zboare,
vedeam cum se ridică spre cer, însingurată.

Plutea precum o luntre peste pădurea verde,
albastrele-i aripe jucând ca o lumină
de vâsle care caută, fragile, necuprinsul.

Albastru pe albastru, ştiam că o voi pierde
în vis, simţind cum visul însuşi se termină,
dar nu ştiam că viaţa, şi ea, e cum e visul.

ENEIDA, IV

Nu m-am schimbat deloc. Aceleaşi ape
m-aduc din nou la porţile de-aramă,
să-ţi spun cum sufletul mi se destramă
înstrăinat de când nu-mi eşti aproape.

Rana-mi hrăneşte trupul şi dau vamă
la oameni şi la zei, strângând sub pleoape
veacuri şi zări sub cerul în care nu încape
atât blestem lângă atâta teamă.

Acelaşi sunt, şi mă întorc de-acuma,
cu Palinur cel bun dormind la proră,
să-ţi spun ce nu ţi-am spus, cerându-ţi numa

focul să-mi stingi, şi veşnic monotona
viaţă de unul singur, iubindu-ţi aurora
cum te iubeam când te chemai Didona.