În Gândul, Florin Negruţiu semnează editorialul “Nu ne-am născut în locul potrivit”: “Gabi de la şase a fugit primul, deşi, după Revoluţie, nu mai fugeai, puteai să pleci pur şi simplu. Se apropia de 20 de ani şi deja nu mai avea timp. Gabi de la şase avea în biblioteca din camera lui un tren de metal, plăci cu Alexandru Andrieş şi casete video. N-avea video, dar era unul pe scară, la care am văzut, într-o noapte din \'88, The Wall, al lui Pink Floyd, film pe care nenea Lică, tatăl lui Gabi, om trecut prin viaţă şi prin aresturi politice, l-a considerat o prostie, \"pentru că asta e propagandă, nimeni nu mai luptă azi pentru pace\". De la nenea Lică am învăţat cuvântul propagandă, de la Gabi de la şase că Nichita Stănescu e tare, în ciuda părerii unanime a celor mari că trebuie să fii beat să zici că te doare un cal măiastru”.
În Evenimentul zilei, Vlad Stoicescu explică “Ce poate face Băsescu pentru presă”: “Preşedintele încearcă să dea impresia că e un mecena al presei libere, un om preocupat chiar şi de soarta celor care îl critică.„Măi, omule, pot să fac ceva?” Cuvintele se năpustesc cu lăcomie spre microfonul prins discret în sacoul preşedintelui, traversează firul lung al lavalierei şi se răspândesc cu forţă în eter”.
În Adevărul, Laurenţiu Ciocăzanu ne invită să visăm: “Nu este nevoie de un studiu sofisticat pentru cauze. De la cătunul Găleşoaia până la kilometrul zero din inima Capitalei, oricare cetăţean-model va răspunde simplu: nebunia din viaţa politică ne-a intoxicat. 2009 a fost, într-adevăr, anul veninului maxim. Muşchii de pe trupurile combatanţilor s-au umflat până la explozie. Fenomenul a contaminat grosul societăţii: mare parte din presă, voci din lumea civilă, armatele de funcţionari prinşi inevitabil în hora electorală. Am văzut şi revăzut filme cu voturi cumpărate, ţipete şi strigături „anti\", ură de clasă, turnătorii justificate sau răsuflate. Apoi, ne-am trezit că trecuseră luni bune fără ca România să producă un vaccin împotriva molimei financiare ce ne infectase deja”.
