Tradițiile uitate ale românilor de Crăciun

Ignatul

Intrarea în sărbătorile de iarnă se face odată cu Ignatul, pe 20 decembrie, o dovadă a rezistenței sărbătorilor păgâne în calendarul țăranului român. Patronul justițiar, Ignat sau Inătoarea, pedepsește cu cruzime pe cei care nu respectă prescripțiile: inițial, de Ignat se cereau jertfe umane, însă sacrificiul a fost înlocuit cu cel animal, în special cu porci sau găini negre. În unele cazuri este suficient și un simulacru. Acum începe perioada sărbătorilor de iarnă, care impune interdicții specifice ale torsului și spălatului. Femeile fac în această zi un fel de turte, numite Cârpele Domnului Hristos, pe care le mănâncă în ajunul Crăciunului cu miere și nuci. Începând de la Ignat și până la Crăciun, tinerii umblă cu turca, capra sau brezaia (un fel de mască cu cap de animal, mai ales de barză).

Preziua de Ajun

În preziua de Ajun, după miezul nopții, între 23-24 decembrie, oamenii fac Masa de Ajun, o masă festivă pentru sufletele morților, însă doar cu alimente de post. Primirea preotului era un act de mare ceremonialitate, el trebuia să binecuvânteze masa și să guste din fiecare fel de mâncare.

Tot în seara de 23 spre 24, după miezul nopții și până la ziuă, copiii obișnuiesc să meargă cu colinda, cu Moș Ajunul, Bună dimineața la Moș Ajun și Neațaluș. Ei strigă pe la ferestre „Bună dimineața la Moș Ajun, ne dați ori nu de dați” și primesc covrigi, mere, nuci sau colindețe. În Transilvania, colindătorii sunt considerați aducători de fericire și noroc.

În Preziua Ajunului și în ziua de Ajun, toate pregătirile pe care le fac gospodinele de la sate au un scop magic: ele vor să stimuleze belșugul casei. Cel mai important dintre acestea este pregătirea „copturilor” - turtele, covrigii și colacii, ce se vor împărți, fie ca daruri pentru colindători, fie ca ofrandă pentru morți.

În seara Moș Ajunului toți copiii cer să li se facă pantofi și haine noi. Îmbrăcați frumos, ei se strâng să cânte, fac hore și joacă, alții spun basme și alte povești. Cum aud cântatul cocoșilor, cel mai în vârstă dintre colindători, vătaful, dă ordin să se înceapă colinda.

Ajunul

Ajunul este sărbătoarea de sfârșit de an patronată de Moș (Moș Ajun), stăpânul timpului, deținătorul puterii anului ce vine. Sub influența creștinismului, a decăzut ca importanță o dată cu apariția lui Moș Crăciun, care este identificat mai mult cu sărbătoarea religioasă.

Românii au personificat dintotdeauna zilele săptămânii, precum Sfânta Vineri. Așa au făcut și din Ajun și Crăciun două persoane, Moș Ajun și Moș Crăciun. Ei apar întotdeauna cu bărbile albe de zăpadă și sunt extrem de bătrâni, întrucât vin din vremuri de mult uitate. Cei doi seamănă ca picăturile apă, sunt buni și darnici, cutreieră toată lumea și fac cadouri, mai ales copiilor. Moș Ajun dăruiește nuci, pere, covrigi, colaci, colindeți, plăcinte, prăjituri, bomboane și tot felul de dulciuri, iar Moș Crăciun aduce haine, încălțăminte, jucării, și cărnuri de purcel.

Conform tradiției, Maica Domnului, fiind pe cale să nască, cere adăpost lui Moș Ajun. Acesta, motivând că e un om sărac, o refuză, îndrumând-o spre fratele său mai bogat, Moș Crăciun. Moș Crăciun era stăpânul staulului unde au stat Iosif și Maria când s-a născut Iisus. Moș Ajun păzea noaptea vitele și a mers de i-a spus lui Crăciun că Maria stă să nască. Moș Crăciun a trimis-o astfel pe nevasta sa să o moșească pe Maria. După naștere, el l-a așezat pe Iisus sub un măr și a început să culeagă fructe pe care le azvârlea de bucurie la toți copiii care treceau pe acolo. De aici, și obiceiul ca Moș Crăciun să vina cu daruri la copilași.

În unele locuri se taie porcul în această zi și nu în timpul postului, ca să nu se strice vreun vas cu carne de porc și, prin urmare, și cei din casă.

În ajunul Crăciunului nu se bea rachiu, întrucât se spune că aceasta a fost inventat de diavol, care apoi își bate joc de cel ce-l bea, zicând că rachiul are întâietate înainte tuturor bucatelor.

De Ajun nu se dă nimic din casă și nici nu se împrumută, pentru că se crede că cel ce dă acum, dă afară din casă tot norocul.

Tot ceea ce facem, bun sau rău, se va răsfrânge asupra noastră, de aceea nu sunt îngăduite pizma și supărarea, certurile și loviturile: cel ce lovește cu pumnul va primi înapoi tot atâția pumni cât a dat.

Crăciunul

În vechile calendare, chiar și în cele creștine, Crăciunul era considerat o celebrare a Anului Nou, însă acum este în principal o sărbătoare religioasă, existând foarte puține ritualuri păgâne.

Mai mult de un mileniu creștinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun, în apropierea solstițiului de iarnă: la Roma, până în secolul XIII, în Franța până în 1564, iar în Țările Române până la sfârșitul secolului XIX. La români, acest obicei a supraviețuit până în zilele noastre, întrucât în unele sate bănățene și transilvănene, ziua de 1 ianuarie se numește Crăciunul Mic și nu Anul Nou.

Pentru a-i scăpa de păcate, Dumnezeu a lăsat colindele, ca în fiecare an la Crăciun numele cel sfânt al Domnului să vină la urechile oamenilor și să nu fie tentați să facă lucruri rele. Se spune că atunci când colindele nu se vor mai auzi pe pământ, vor ieși diavolii și lumea va încăpea pe mâna lor.

Nelipsit la Crăciun din casele noastre, bradul deține de fapt în cultura populară românească funcții funerare: este fie substitutului miresei sau mirelui, în cazul morții unui tânăr necăsătorit, fie dubletul vegetal al defunctului. Bradul împodobit mai este folosit la nunți, și precede venirea alaiului mirelui la casa miresei.

Începând cu prima zi de Crăciun și până la Bobotează, copiii umblă cu steaua, ei numindu-se colindători sau crai, pe cap având coroane de hârtie colorată. Tot acum are loc și Vicleimul sau Irozii, când tinerii pun în scenă nașterea lui Hristos.

O parte din aceste tradiții sunt încă respectate la țară, însă cei mai mulți români le-au abandonat, înlocuindu-le cu obiceiuri noi, multe împrumutate de la alte popoare.

„Spațiul tradițional este caracterizat de o multitudine de gesturi și credințe care încifrează concepția despre spațiu, timp și mediul înconjurător. Evoluției firești a mentalităților îi corespunde și o modificare a tradițiilor, în sensul adaptării lor la noile realități ale existenței”, a declarat etnologul Ania Moldoveanu pentru REALITATEA.NET.

Bibliografie:  Narcisa Alexandra Știucă, "Sărbătoarea noastră cea de toate zilele" și Antoaneta Olteanu, "Calendarele poporului român"