Şi mai surprinzător a fost faptul că descoperirile sale au dat răspunsuri la întrebările NASA despre transportul sedimentelor şi procesele de la suprafaţa planetei Marte. Aceste rezultate sunt publicate în revista Geology.
Leier a studiat mai întâi rocile singuratice, după ce a observat că acestea se împrăştiau pe nisipul din Wyoming, cât mai departe unele de celelalte, într-o manieră aproape organizată. NASA a studiat acelaşi proces, însă pe Marte.
NASA sugerează că vântul era responsabil pentru împrăştierea rocilor. Dar Leier, co-autor al studiului, alături de Jon Pelletier de la Universitatea din Arizona şi de James Steidtmann de la Universitatea din Wyoming, a declarat că acest lucru ar fi imposibil. Ei au descoperit că, în loc să fie împinse de vânt, pietrele chiar tind să se deplaseze în direcţia vântului dominant.
"Vântul nu este prea eficient la mutarea rocilor de pe Marte, pentru că atmosfera este mai puţin densă. Pentru a mişca pietrele, vântul ar trebui să bată cu 8.000km pe oră", a explicat Leier.
În schimb, vântul înlătură nisipul din jurul pietrelor, cauzând un fel de gropiţe lustruite în faţa rocilor mai mari. După ceva timp, rocile pică în aceste mici gropi şi apoi procesul se repetă.
În spatele boabelor de nisip mai mari, nisipul este protejat de eroziunea vântului, dezvoltându-se astfel o "umbră de nisip". Umbra previne pietrele să fie împinse în direcţia vântului şi să lovească unele de celelalte.
Leier şi prima lui echipă a ajuns la acest rezultat prin observaţii, pe care le-a testat într-un tunel cu vânt, la Universitatea din Wyoming. Aici, nişte pietricele au fost îngropate în nisip, după care vântul din tunel a fost activat, iar rezultatele, fotografiate. În mod surprinzător, în timp ce nisipul se eroda din cauza vântului, pietrele mari s-au mişcat şi s-au îndepărtat unele de celelalte, informează Science Daily.
Rocile de pe Marte se plimbă
