"Constantin Brancoveanu a zidit o mănăstire ca să-i întărească pe români în păstrarea credincioși ortodoxe. Biblioteca de la Mănăstirea Brâncoveanu numără peste 70 de mii de volume, dintre care 3000 sunt de carte veche și documente de mare importanță, printre care un document cu semnătura martirului Brâncoveanu Constantin. Mai este și un patrimoniu de icoane. Părintele Arsenie Boca a fost ca o prelungire a martirilor Brâncoveanu, el a continuat și păstrat tradiția brâncovenească.", a spus Parintele Mihail, Mănăstirea Brâncoveanu, Sambata de Sus.
Pe 15 august 2014, s-au împlinit 300 de ani de la decapitarea Domnitorului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi a sfetnicului Ianache. Acuzat de înaltă trădare, această moarte prin decapitare se întâmpla exact când domnitorul împlinea 60 de ani şi era ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului - mai exact 15 august 1714.
"Credincioșii vin la Nicula pentru că acolo are loc icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. În 1699, icoana a lacrimat, autoritățile au făcut o anchetă. Anul acesta, pelerinii au stat și s-au recules în rugăciuni. Maica Domnului este ocrotitoarea mănăstirii de la Nicula și a României", a spus IPS ANDREI al Clujului, în direct la REALITATEA TV.
Drept-credinciosul domnitor Constantin Brâncoveanu a urcat pe tronul Munteniei în anul 1688 după moartea unchiului său, Şerban Vodă Cantacuzino. Iubitor de ţară şi apărător al dreptei credinţe, ctitor de biserici şi mănăstiri, “a purtat grijă pentru toţi românii din cele trei Principate şi în special pentru românii transilvăneni, aflaţi sub stăpânire habsburgică. Un om de o evlavie şi o moralitate ireproşabile, tată a unsprezece copii, căsătorit cu Maria Doamna, fiica lui Neagoe şi nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti, a întrecut pe toţi domnii creştini prin martiriul său, al celor patru feciori ai săi şi al sfetnicului Ianache Văcărescu”, spune părintele profesor Emil Nedelea Cărămizaru, paroh al Bisericii Sfântul Gheorghe Nou, lăcaş de cult în care se află mormântul şi sfintele moaşte ale domnitorului martir şi ale fiilor săi. Bănuit de turci că ar trata pe ascuns împotriva lor cu habsburgii şi ruşii, sub imperiul uneltirilor continue ale mai multor boieri, între care şi Cantacuzinii, otomanii i-au pus gând rău. Îl invidiau pentru averea pe care o avea, iar “lăcomia fără saţ a Sultanului Achmet nu pierea din vedere pe Brâncoveanu, supusul lui, poreclit de popor Altân-Bei, adică Prinţul Aurului (...)” după cum subliniază secretarul personal al domnitorului Anton Maria Del Chiaro Fiorentino în scrierile sale “Revoluţiile Valahiei”, accentuând asupra faptului că “Sultanul, de acord cu marele vizir, a hotărât o năprasnică exterminare a ambelor familii, Brâncoveanu şi Cantacuzino, şi că pregătise lista celor ce trebuiau să piară ca rebeli faţă de Poartă”. Sfârşitul tragic al dreptcredinciosului Voievod a fost presimţit de fiica cea mare, Stanca. Pe patul de moarte, după cum mărturiseşte Anton Maria Del Chiaro, fata cea mare a domnitorului, Stanca, “în agonie, chemă pe Doamna, mama ei, şi surorile ei, arătându-le, halucinând, o ceată de turci care smuceşte de grumaz pe tatăl ei, vroind să-l ducă la Constantinopol”.
În martie 1714, Vodă Brâncoveanu avea să întâmpine cu demnitate şi tristeţe cele mai mari încercări, pe care le-a consemnat în ultima scrisoare pe care a adresat-o Patriarhului Ierusalimului, Hrisant Nottara, chiar la 25 martie 1714 (la Praznicul Bunei Vestiri): «Ieri, la 24 ale acestei luni, viind aici cu firman un oarecare Mustafa-Aga, Hambar-Emini, a adus şi mazilirea noastră, şi cu poruncă de aşa cuprins, ca să ne ducă la Ţarigrad cu soţia şi copiii şi ginerii noştri. Această întâmplare fireşte că este prea plină de jale şi de tulburare; dar, deoarece cunoaştem că a venit din multele noastre păcate, facă-se voia Lui cea sfântă. Iată că şi noi ne gătim şi după puţine zile plecăm. Şi Dumnezeu să ne ajute. Deşi toată boierimea noastră strigă şi cere să vie cu noi, totuşi nu ştim ce va ieşi. Şi sfintele-ţi rugăciuni să fie cu noi în toată viaţa».” Detronat şi acuzat că ar fi hain (rebel), dreptcredinciosul domnitor nu protestează aflând că domnia i-a fost încredinţată lui Ştefan Cantacuzino. Un moment emoţionant este redat de secretarul domnitorului în “Revoluţiile Valahiei”: “Ce privelişte rară! Ce schimbare unică! În acelaş timp, doi Voievozi în aceiaşi Curte: unul depus, iar altul, cum susţine toată lumea, impus. Pe acelaş teatru, două scene, cu totul opuse: aceia a Principelui Cantacuzino, plină de veselie şi jubilare, fiecare din aderenţii săi hrănind speranţe; dincolo tristeţă şi consternare...(...) Principele Ştefan, după primirea omagiilor, trecu în apartamentul lui Brâncoveanu pe care-l asigură de surprinderea întronării sale fără voe, precum şi de calităţile ce recunoaşte fostului Voevod. În timpul acestei întrevederi am remarcat că Cantacuzino sta în picioare, iar Brâncoveanu, care şedea, având cuca pe cap, îi răspunse cu politeţea sa cunoscută că: e mai bine că domnia a fost încredinţată lui decât unui străin”.
În Vinerea Mare a anului 1714, Vodă Brâncoveanu avea să părăsească Bucureştii. Pleca, fără voie, dar fără să se împotrivească, de la Curte, spre a înfrunta cumplita moarte. A fost condus de noul domn la caretă. Pe scări, i-a spus: “Finule Ştefan, dacă aceste nenorociri sunt dela Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia lui. Dacă sunt fructul răutăţii omeneşti pentru pieirea mea, Dumnezeu să-i ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răsbunătoare a judecăţii divine.” (Anton Maria Del Chiaro Fiorentino – “Revoluţiile Valahiei”), scrie jurnalul.ro.
“La Constantinopol, Constantin Brâncoveanu a fost aruncat în tenebroasa închisoare Edicule (Yedi-Kule), a celor Şapte Turnuri, unde a fost bătut şi schingiuit aproape trei luni. (...) Brâncovenii au fost supuşi la torturi inimaginabile. Suferinţele şi chinurile lor au continuat pentru toţi şi după mutarea la închisoarea Bostangi Basa, destinată demnitarilor turci. Torturile nesfârşite se datorau şi pârelor venite din ţară, din partea unor familii de boieri, ce alimentau lăcomia turcilor, ce considerau că domnitorul, supranumit de ei «Altân Bei», ar poseda averi fabuloase”, explică părintele profesor Emil Nedelea Cărămizaru în lucrarea “Mormântul Sfântului Constantin Brâncoveanu”, Editura Basilica, 2014.
La 15 August 1714, la Praznicul Adormirii Maicii Domnului, dreptcredinciosul domnitor Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani şi sărbătorea 40 de ani de căsnicie. A fost scos din temniţă, dimpreună cu fiii săi şi cu sfetnicul Ianache, şi duşi la locul numit Ialy Chisc, unde şi-au primit cununile muceniciei.
