Momentul consfinţea încheierea operaţiunilor militare desfăşurate pentru eliberarea teritoriilor cedate de România ca urmare a ultimatumului sovietic din vara anului 1940, dar nu şi încheierea participării Armatei Române la cel de-Al Doilea Război Mondial.
Misiunea eliberării Basarabiei revenise Grupului de armate general Antonescu, constituit la 22 iunie 1941, sub comanda genaralului de armată[1] Ion Antonescu. Grupul – compus din armatele 11 germană (general-colonel cavaler Eugen Franz von Schobert), 3 română (general de corp de armată Petre Dumitrescu) şi 4 română (general de corp de armată Nicolae Ciupercă) – a fiinţat însă ca structură de comandament doar până la 17 iulie 1941, deoarece Marele Cartier General (M.C.G.) român, prin Ordinul de operaţii nr. 23 din 18/19 iulie, a stabilit o nouă subordonare a forţelor, conformă cu situaţia creată la 17 iulie când, unităţi ale armatelor 3(r.) şi 11 (g.), au depăşit teritoriul naţional şi au forţat Nistrul în aripa stângă a dispozitivului româno-german.
Conform ordinului amintit, Grupul de armate general Antonescu a fost împărţit în Frontul de nord, comandat de generalul von Schobert, ce dispunea de Armata 11 (g), căreia îi fusese subordonată Armata 3 (r), cu misiunea de forţare a Nistrului şi străpungere a Liniei Fortificate Stalin şi Frontul de sud, comandat de generalul de corp de armată Nicolae Ciupercă, constituit deArmata 4 (r), cu misiunea neutralizării trupelor sovietice din sudul Basarabiei.
Antonescu, încredinţat că „drumul către Transilvania trece prin Rusia”
Continuarea războiului alături de Axă, după eliberarea Basarabiei – motivul declarat al intrării României în război – a fost decisă de Antonescu după primirea mesajului din 27 iulie, prin care Adolf Hitler îi solicita să înainteze„cu trupele [...] în spaţiul de la sud-vest de Bug […] în timp ce Armata 11, împreună cu Corpul 4 armată român care îi este afectat la aripa dreaptă, va înainta sub ordinele Grupului de armate Sud la răsărit de Bug, spre partea de jos a Niprulu”. Dincolo de limbajul diplomatic, scrisoarea constituia un demers ce viza, în esenţă, angajarea Armatei 4 (r.) – la fel ca şi Armata 3 (r.) – în operaţiuni militare în afara teritoriului României, consfinţit prin tratatele de la Versailles.
Antonescu şi-a dat acordul la 31 iulie, exprimându-şi decizia de a „merge până la capăt în acţiunea ce am pornit în răsărit“, fără a condiţiona cooperarea militară cu aliatul german.Mai mult, în răspunsul său, Antonescu îşi afirma încrederea în justiţia germană, ceea ce semnifica speranţa conducătorul român că, printr-o bună cooperare, România va obţine sprijinul Germaniei pentru recuperarea NV Transilvaniei, pierdut prin arbitrajul de la Viena. Era practic o altă formulare a convingerii Conducătorului că „drumul către Transilvania trece prin Rusia”.
Întâlnire hotărâtoare la Berdicev, în Ucraina
Modalităţile de cooperare dintre aliaţi şi obiectivele Armatei Române în operaţiunile de pe teritoriul U.R.S.S. au fost stabilite cu ocazia celei de-a patra întâlniri între Antonescu şi Hitler, desfăşurată la 6 august 1941, la Berdicev, în Ucraina. Hitler a solicitat şi a obţinut din partea lui Ion Antonescu acordul pentru cooperarea în ofensiva pe care Grupul de armate Sud urma să o declanşeze la 8 august în flancul de sud al frontului. Întâlnirea, la care au mai participat mareşalul Gerd von Runstedt (comandantul Grupului de armate Sud) şi generalii Alexandru Ioaniţiu (şeful M.C.G. român), Arthur Hauffe (şeful Misiunii Militare a Armatei de Uscat germane în România) şi Eugen von Schobert, a constituit şi prilejul de decorare al lui Ion Antonescu, cu Ritterkreuz des Einsernen Kreuzes[2], act ce exprima gratitudinea lui Hitler pentru angajarea României în continuarea campaniei pe Frontul de Est.
Conformându-se întâlnirii de la Berdicev, Marele Cartier General român a emis la 8 august, Directiva operativă nr. 899,care stabilea Armatei 4 (r.) misiunea de a trece la ofensivă, pe direcţia Chişinău-Razdelniţa, cu obiectiv final cucerirea Odessei.Alegerea obiectivului fusese generată de importanţa militară a oraşului, nod de comunicaţii, bază navală pentru flota sovietică şi ameninţare serioasă a flancului drept al Armatei 11 (g), ce avansa pe direcţia Voznezensk-Nicolaev, spre istmul Perekop, calea de acces în Crimeea.
Odessa, o adevărată fortăreaţă
Garnizoana Odessei avea în august 1941 aproximativ 86.000 de oameni. Efectivele aparţineau Armatei Independente de Litoral (A.I.L.) sovietică, compusă din diviziile 25, 95, 421 puşcaşi, 2 cavalerie şi militari – circa 1 divizie – aduşi din Regiunea Fortificată Tiraspol. Pe mare, Odessa era apărată de Flota Mării Negre, cea mai puternică forţă navală din Marea Neagră. Oraşul beneficia o bună artilerie a.a., sprijinită un număr de avioane care a variat între 60 şi 150 aparate. Apărătorii erau bine înzestraţi cu mitraliere – multe retrase dinRegiunea Fortificată Tiraspol– şi baterii de coastă de mare calibru care, împreună cu artileria Flotei, puteau deschide focul eficient asupra ţintelor terestre. Capacităţile industriale din oraş, menţinute în funcţiune, au permis suplimentarea mijloacelor de luptă necesare defensivei, fabricând în timpul asediului, pe lîngă reparaţiile curente de armament, 120 tancuri uşoare, înarmate cu tunuri cal. 37 mm – prin adaptarea unor tractoare agricole şenilate,1 500 de aruncătoare de mine şi 4 trenuri blindate.
Continuarea pe historia.ro
