Lipsa unei majorități absolute a unui singur partid a fost interpretată în 2009 ca o posibilitate de a ignora o coaliție post-electorală care deținea majoritatea necesară votului de investitură a Executivului. La acea vreme, președintele Traian Băsescu a forțat la limită prevederile constituționale și a refuzat să îl desemneze ca prim-ministru pe Klaus Iohannis, edilul Sibiului fiind propus la acea vreme de către PSD, PNL, UDMR și grupul minorităților naționale, care dețineau împreună un număr suficient de voturi pentru a asigura.
Controversele în privinţa desemnării premierului s-au lămurit printr-o decizie a Curţii Constituţionale din 16 februarie 2014. Judecătorii CCR au interpretat atunci articolul 103 din Constituţie şi au decis că „Preşedintele României, neputând avea rol de decident în această procedură, ci de arbitru şi mediator între forţele politice, are doar competenţa de a desemna drept candidat pe reprezentantul propus de alianţa politică sau partidul politic care deţine majoritatea absolută a mandatelor parlamentare sau, în cazul în care nu există o asemenea majoritate, pe reprezentantul propus de alianţa politică sau partidul politic care poate asigura susţinerea parlamentară necesară obţinerii votului de încredere al Parlamentului”.
