"Verde frunză de Susai... din ce citeai, te tot mirai"

Octombrie 1997. Mă hotărăsc să merg la Moscova. Cum n-am bani de avion, îmi spun că ar fi foarte interesant să iau trenul. Din Chișinău. Mă urc în garnitura pe care scrie CFM (Căile Ferate Moldovenești), într-un vagon uriaș, cu perdeluțe brodate și care miros a săpun de rufe. La intrarea în Ucraina, grănicerul mă întreabă de o asigurare de sănătate la care nici o lege nu mă obligă. Omul nu vorbește nici o limbă de circulație dar știe să îmi spună că vrea 20 de dolari. Negociez șpaga până la 15.

Octombrie 2009, citesc: “La Briansk, în trenul care mă aducea de la Moscova, ucraineanul insistă că am nevoie de asigurare medicală. În cele din urmă, i-am plătit 90 de ruble, iar în dreptul semnăturii i-am scris cu litere latine, mare PU.... Revoltat, ucraineanul mi-a spus că trebuie să facem alta asigurare. <>. A cedat, nu de alta dar, mai importante decât semnatura erau, nu-i așa, rublișoarele.”

Mai 2007. Pornesc spre Sulina unde, în proaspăta mea calitate de reporter Realitatea Tv, îmi propun să fac câteva reportaje. Printre ele, unul despre ultima casă din Uniunea Europeană. Cum Sulina e cea mai estică localitate din România, iar România, cel mai estic stat din UE, un coleg, fost marinar, mi-a dat nu doar ideea ci și busola cu care să merg pe străzi în căutarea casei cu pricina. Am găsit-o. Aparține unui vameș destul de simpatic.

Septembrie 2009, citesc: “Ani la rând, m-am plimbat pe malul Prutului și m-am uitat pe partea cealaltă. Văzusem pe teritoriul sovietic, o căsuță dărăpănată care devenise obiect de studiu. Un bărbat între două vârste trebăluia mereu în jurul casei…(…) După mai bine de un deceniu, când Uniunea Sovietică nu mai exista, am traversat Prutul și am mers la acea casă. Vroiam să aflu din gura acelui bătrân ce făcea acolo și, în special, ce însemna să  fii ultimul om din URSS”.

Pe Ștefan Susai l-am cunoscut în primăvara lui 2004, în momentul în care, fiind responsabil de comunicare la Radio Delta RFI, am purces către Iași ca să organizez lansarea unui studio local. Prima descoperire: toată lumea în Iași a auzit de el. A doua: e cel mai hâtru dintre moldovenii cunoscuți. A treia: e adesea suficient de inconștient încât să se bage în tot felul de situații cărora le știe doar începutul și despre care nu are decât o vagă idee despre cum ar fi bine să se termine.

Ulterior, multă vreme după ce am părăsit radioul amintit, cel puțin o dată pe săptămână primeam un telefon de la Ștefan care tocmai aflase un banc nou și, știindu-mi slăbiciunea pentru partea amuzantă a vieții, nu se putea abține să mi-l spună.

"Ultima casă din URSS" nu cred că se dorește a fi o lucrare literară. Metaforele, epitetele, figurile de stil sunt superbe dar lipsesc aproape cu desăvârșire. E o înșiruire de reportaje realizate cale de mai bine de 10 ani de către un ziarist, din cei destul de puțini care au scris enorm despre Republica Moldova… numai după ce au fost acolo. Imagini și situatii absolut halucinante, discuții cu șefi de stat și miniștri care, deși trăiesc în anii ’90 sau 2000 par să fi rămas în perioada anilor ‘50, scriitori care n-au chef să se dea români doar ca să facă frumos în presă, ori profesori care, atunci când nu au mai avut săli în care să își țină cursurile, și-au adus elevii în fața Sovietului Suprem din Tiraspol și i-au învățat acolo aceleași lucuri pe care le-ar fi predat într-o școală dotată, daca nu cu zeci de computere, măcar cu o instalație de încălzire centrală.

Reportajele – povestiri au rareori mai mult de 5 pagini și nu încearcă în nici un fel să creeze imagini altfel decât prin prezentarea directă a unor fapte cărora nimeni nu le neagă existența, dar despre care nu prea știam că au fost cu adevarat. Nu e vorba despre adevăruri mari sau oficiale, ci despre o realitate văzută de un ziarist care nu a ezitat să treacă ilegal granița Transnistriei, care a fost chiar arestat pentru spionaj la Tiraspol și care, în general, a spus tot ce i-a trecut prin cap.

Oricum, e o carte foarte departe de obositele din naștere sintagme “frații noștri de peste Prut”, “podul de flori”, “fiii lui Ștefan cel Mare și Sfânt”, sau “nu vrem să fim cu voi fiindcă sigur voi vreți să ne furați bogățiile”.

Este probabil pentru prima dată când eu aflu cum a arătat și, pe alocuri, încă arată Republica Moldova, altfel decât prin știrile oficiale și inevitabil echilibrate, sau prin cele câteva drumuri scurte pe care le-am făcut la Chișinău în ultimii 18 ani.