Denigrat de "intelighenția franceză", Albert Camus face obiectul unei adevărate renașteri, la 50 de ani de la moarte, două lucrări recente reabilitându-l pe filosoful existențialist învinovățit mult timp pentru simpatiile comuniste din tinerețe, dar și pentru revolta față de Sartre.
Un volum consistent semnat de David Sherman, profesor de filosofie la universitatea din Montana, aduce în discuție acuzele de inconsistență filosofică formulate la adresa lui Camus, unul dintre demisionarii din "grupul sartrian", clarificând momentul crucial în care cele două mari figuri ale culturii franceze, Sarte și Camus, s-au despărțit iremediabil.
În 1952, Francis Jeanson, un fidel de-al lui Sartre, a publicat în revista "Les Temps modernes", un articol critic la adresa volumului "Omul revoltat". Articolul era ironic intitulat "Albert Camus sau sufletul revoltat", după sintagma "sufletului frumos" din filosofia lui Hegel care evoca figura celui "incapabil să acționeze, fiind prizonier al posturii sale etice, prins între două opțiuni pe care le judecă deopotrivă de represive". Ignorându-l pe Jeanson, Camus i-a replicat direct lui Sartre, amintind că nu are nevoie de nicio lecție din partea celor care "nu au plasat decât fotoliul lor în sensul istoriei", o aluzie la lipsa de angajament a lui Sartre în Rezistența franceză. Sartre i-a răspuns cu brutalitate, acuzându-l de incompetență filosofică. Ruptura dintre cei doi s-a consumat astfel, iremediabil. Teza dezvoltată de Camus în "Omul revoltat" era aceea că nici capitalismul, nici comunismul nu merită susținere, fapt care i-a atras și critica lui Roland Barthes, construită pe refuzul unui angajament autentic.
Un alt volum semnalat de Nouvel Observateur este cel al lui David Caroll, care consacră un volum dedicat perioadei algeriene a lui Camus, pornind de la lucrarea autobiografică neterminată "Primul om", publicată în 1994, care dă seama de rolul problemei algeriene în elaborarea filosofiei morale a lui Camus. Acesta a refuzat să ia parte la războiul din Algeria, apărând "drepturile musulmanilor" în perioada celei de-a doua conflagrații mondiale, pornid de la premisa că opțiunea între justiție și masacrarea inocenților nu este necesară.
Sherman consideră că asistăm la o adevărată "renaștere" a lui Camus: "Moartea certitudinilor ideologice face ca Albert Camus să nu mai fie o figură non grata și să fie asumat ca un filosof al timpului nostru". După prăbușirea Cortinei de fier, angajamentul trebuie făcut în avantajul valorilor "etico-politice cosmopolite, cum ar fi dialogul între culturi", în linia gândirii lui Camus. Sherman subliniază un alt apect actual al poziției filosofului francez, și anume refuzul sistemului în favoarea unei observări atente a lumii reale.
Născut la Mondovi, în Algeria, Albert Camus începe să scrie încă din tinerețe și întemeiază la Alger un teatru muncitoresc. Părăsește partidul comunist, la care aderase și devine redactor la cotidianul Alger Républicain, organ al Frontului Popular. În 1940 se stabilește la Paris și devine secretar de redacție al cotidianului Paris-Soir. În 1943 preia conducerea cotidianului Combat și devine lector la editura Gallimard. În 1945, Camus este singurul intelectual occidental care ia poziție împotriva bombardamentului atomic de la Hiroshima. După Eliberare, se află în miezul dezbaterilor ce aprind intelectualitatea franceză. În 1957 i se decernează Premiul Nobel pentru literatură.
Albert Camus moare în 1960, într-un accident de mașină.
