ÎNĂLȚAREA DOMNULUI 2016. Între Praznicele Ímpărătești cu dată variabilă, legată de Paști, este și sărbătoarea Înălțării la cer a Domnului, pe care Biserica o va serba. Sărbătoarea se mai numește în popor și Ispas, de la cuvântul de origine slavonă Supasu, care înseamnă Mântuitorul. Este sărbătoarea în care Biserica face amintire în fiecare an de ultimul eveniment din viața pământeană a Mântuitorului. Prin înălțarea Sa la cer, se încheie activitatea Sa de răscumpărare a neamului omenesc din robia morții și a păcatului.
ÎNĂLȚAREA DOMNULUI 2016. Evenimentul Înălțării este amintit în Sfintele Evanghelii și descris pe larg în cartea Faptele Apostolilor, unde se spune că, după Învierea sa din morți, Mântuitorul s-a arătat Sfinților Săi ucenici și Apostoli, timp de 40 de zile, prin multe semne doveditoare. Vorbind cu el despre împărăția lui Dumnezeu, i-a încredințat că le va trimite Duhul Sfânt, care le va da putere pentru a fi martori și mărturisitori al Lui în Ierusalim, Iudeea, Samaria și până la marginile pământului. Și zicând acesta, s-a înălțat la cer, iar un nor l-a luat din fața ochilor lor. Este exact ceea ce Iconografia ortodoxă înfățișează referitor la praznicul Înălțării.
Evenimentul Înălțării la cer a Mântuitorului este adevăr de credință, mărturisit și în Crez. El are importanță deosebită în viața credincioșilor, și deci a Bisericii. Mai întâi, pentru că el încheie șirul actelor sau momentelor importante din viața Mântuitorului, apoi, prin Înălțare, firea omenească este înălțată în persoana Mântuitorului la Dumnezeu și constituie premisa pogorârii Duhului Sfânt pentru a continua lucrarea în Iisus în Biserică.
Sărbătoarea cade întotdeauna la 40 de zile după Înviere, de aceea se serbează mereu în joia saptamănii a șasea după Paști. Deși sărbătoarea are o bază biblică și s-a prăznuit de timpuriu, mărturii scrise despre existența ei avem doar din secolele III - IV. Așa, de exemplu, Constituțiile Apostolice o menționează ca pe una dintre cele mai vechi sărbători. După unele mărturii istorice, ea se prăznuiește la început odată cu Cincizecimea, sau Rusaliile, deci la 50 de zile de la Înviere. Începând cu secolul al IV-lea, o serie de Sfinți Părinți fac referire la această sărbătoare, lăsând predici sau cuvântări ținute cu această ocazie, așa cum fac Sf. Ioan Gură de Aur, Fericitul Augustin, Sf. Atanasie al Alexandriei și Sf. Grigorie de Nissa, ca și Socrate. Dacă pelerina Egeria vorbește de serbarea ei odată cu Rusaliile, Fericitul Augustin (sec. V) ne arată că în vremea lui ea era generalizată și serbata la 40 de zile după Înviere, în toată lumea creștină.
Sărbătoarea a căpătat o importanță deosebită după ce Sf. Împărăteasă Elena, mama Sf. Constantin cel Mare, a construit o biserică măreață pe muntele Măslinilor, de unde se înălțase Domnul și unde sărbătoarea se prăznuia cu mare fast, asa cum se face și astăzi.
Există obiceiul ca în această zi, creștinii să se salute cu ,,Hristos s-a înălțat!" Tot în această zi, în bisericile noastre se face pomenirea generală a eroilor morți pe câmpurile de luptă, pentru ca sufletele lor să se bucure de ajutorul Mântuitorului înălțat la cer. În unele părți de țară, în ajunul Înălțării, seara, se pun frunze de pelin la ferestre și la uși, ca și în paturi.
