În 1982, datoria externă a României era de aproximativ 12 miliarde dolari

Între 1971-1982, datoria externă a României a crescut de la 1,2 miliarde dolari la aproape aproximativ 12 miliarde. Ceauşescu s-a văzut pus în situaţia de a nu-şi putea plăti creditorii occidentali, iar ţara a fost declarată în incapacitate de plată.

Nicolae Ceauşescu a dispus achitarea rapidă a datoriilor externe, fără a mai lua noi credite. În acest scop, o mare parte a producţiei agricole şi industriale a ţării a luat calea exportului, privându-se astfel populaţia până şi de cele mai elementare alimente şi bunuri de consum. Începând cu anii 1986-1987 se instituie raţionalizarea produselor de bază. Benzina şi alimentele de bază precum pâinea, uleiul, zahărul, făina, orezul au început să fie distribuite pe bonuri sau cartele.

Bunurile destinate exportului sunt făcute la standarde de calitate ridicată şi sunt vândute de obicei în pierdere, la preţuri de dumping. Bunurile destinate consumului intern rămân de calitate inferioară, aşa că pentru oamenii de rând era o adevărată bucurie atunci când îşi puteau cumpăra bunuri refuzate la export din motive calitative.

Plata întregii datorii externe, în valoare nominală de 60 de miliarde de lei adică 10 miliarde dolari, se încheie în vara lui 1989, cu câteva luni înaintea căderii regimului comunist. Nicolae Ceauşescu organizează un referendum prin care introduce în Constituţia României interdicţia de a contracta împrumuturi externe. Pentru a evita deprecierea leului, Ceauşescu a continuat exporturile excesive, acumulând aur în Banca Naţională.