”Lunea trecută, pe 15 februarie, în Statele Unite am sărbătorit Ziua Preşedinţilor. Iniţial, această sărbătoare era cunoscută drept Ziua de naştere a lui George Washington şi era dedicată cinstirii primului preşedinte al naţiunii noastre, George Washington. Apoi am stabilit o altă sărbătoare în aceeaşi lună... Ziua Preşedinţilor, pentru a-i cinsti şi pe George Washington, şi pe Abraham Lincoln.
Important de reţinut este faptul că aceşti distinşi americani au avut origini extrem de diferite, dar s-au considerat umili funcţionari publici care au o obligaţie solemnă faţă de ţara lor.
George Washington s-a născut în Virginia colonială, într-o familie de aristocraţi. De la tatăl său a moştenit plantaţia imensă, Mount Vernon. A fost soldat în armata colonială britanică, a luptat în Războiul Franco-Indian, iar când Statele Unite au hotărât să se separe de Marea Britanie, el a fost numit comandant suprem al Armatei Continentale. A fost învingător şi sub conducerea sa, am învins puternicul Imperiu Britanic.
A demisionat din funcţia militară, apoi a fost ales Preşedintele Statelor Unite ale Americii cu un vot unanim, singura dată în istorie când s-a întâmplat acest lucru.
În timpul mandatului său, Washington a stabilit multe precedente precum discursul de învestitură, respingerea utilizării titlurilor nobiliare, preferând în schimb apelativul „Domnul preşedinte” şi înfiinţarea unui cabinet de miniştri. Deşi poporul american şi politicienii i-au cerut să continue guvernarea, el a ales să rămână în funcţie doar două mandate, limită care avea să fie mai târziu obligatorie prin lege.
Preşedintele Washington a înţeles responsabilităţile funcţiei sale şi nevoia de a fi un exemplu pentru succesorii săi. A fost preşedinte într-o perioadă crucială din istoria Americii, când totul se crea de la zero, capitala, moneda, banca naţională, guvernul, relaţiile internaţionale şi direcţia economiei. De asemenea, este foarte important să reţinem că aceştia erau primii ani ai nou-scrisei Constituţii. Avea oare să fie separarea puterilor – legislativă, judiciară şi executivă – un succes? Avea să funcţioneze sistemul de echilibrare a puterilor în stat?
Aveau să se păstreze drepturile garantate ale indivizilor? Naţiunea a început cu 13 colonii diferite, fondate separat. Acestea s-au unit în luptă împotriva britanicilor, dar aveau să rămână ele unite în timp de pace?
Washington a înfiinţat structura guvernului care s-a păstrat şi astăzi. El şi-a slujit naţiunea în vreme de război şi în vreme de pace, iar apoi, în 1797, şi-a anunţat retragerea din viaţa publică. S-a întors la iubitul său Mount Vernon şi, din nefericire, a decedat doi ani mai târziu. A fost cunoscut drept Părintele Naţiunii şi, atunci când a murit, în 1799, a fost elogiat de concetăţeanul său din Virginia, Henry Lee, cu aceste cuvinte: „întâiul în război, întâiul în vreme de pace şi întâiul în inimile concetăţenilor săi”.
Spre deosebire de George Washington, Abraham Lincoln s-a născut într-o familie săracă, într-o colibă de lemn cu o singură cameră, din Kentucky.
A fost un cititor avid şi în mare parte autodidact, cu foarte puţină educaţie formală. A studiat mai apoi dreptul şi în cele din urmă a devenit avocat în Springfield, Illinois. A fost ales membru al Camerei Reprezentanţilor şi mai târziu avea să candideze pentru un loc în Senat. A pierdut acele alegeri şi s-a întors să practice dreptul la Springfield.
În 1860, a fost ales al şaisprezecelea preşedinte al SUA, fiind cunoscut pentru vederile sale anti-sclavie. La scurt timp, mai multe state sudiste s-au retras din Uniune şi a început cea mai gravă criză din istoria americană: Războiul Civil. În primul său discurs de învestitură, Lincoln a spus: „nu ne putem separa. Nu putem îndepărta secţiunile noastre unele de altele, nici nu putem înălţa un zid de netrecut între ele”. Din păcate însă, acest lucru s-a întâmplat.
Multe sunt subiectele care au condus la acest conflict: drepturile statelor, puterea guvernului federal şi imensa prăpastie economică dintre nordul industrializat şi sudul agricol, dependent de barbara instituţie a sclaviei. Lincoln a reflectat profund la viziunea Americii pe care au avut-o Părinţilor Fondatori. El a înţeles că naţiunea noastră nu se ridica la înălţimea principiilor pe care republica noastră a fost întemeiată, şi anume că toţi au fost creaţi egali.
Pe 1 ianuarie 1863, Lincoln a emis Declaraţia de Emancipare care punea capăt în fapt practicii sclaviei în statele rebele. El a câştigat mai apoi un al doilea mandat, în 1864. Războiul Civil a avut loc între 1861 şi 1865. Pe toată durata mandatului lui Lincoln, naţiunea a fost în război; el nu a cunoscut pacea. Cu toate acestea, atunci când a stat în faţa naţiunii pentru a-şi susţine al doilea discurs de învestitură, el a pledat: „Fără maliţie faţă de cineva, cu milă faţă de toţi... să ne străduim să încheiem ceea ce lucrăm, să bandajăm rănile naţiunii, să avem grijă de acela care a purtat bătălia şi de văduva şi orfanul său, să facem tot ceea ce poate asigura şi preţui o pace dreaptă şi lungă între noi şi cu toate popoarele.” La puţin mai mult de o lună după aceea, omul care îndemna la reconcilierea era mort, victimă a glonţului unui asasin.
Aceste două figuri măreţe ale istoriei americane oferă astfel de exemple puternice de conducători ai poporului. Unul dintre ei a refuzat să accepte să primească mai multă autoritate, iar celălalt a menţinut naţiunea unită, în ciuda situaţiei potrivnice. „Ziua Preşedinţilor” este în primul rând un prilej de a reflecta la aceşti doi americani eroici, dar şi o ocazie de a reflecta la spiritul de conducere în general.
Autorul american John Steinbeck a spus cândva: „Puterea nu corupe, frica corupe... poate frica de a nu pierde puterea.” Într-o democraţie precum ţările noastre, demnitarii aleşi sunt selectaţi de popor pentru a sluji poporul. Ei sunt responsabili pentru bogăţia şi resursele naţiunii, sănătatea publică, securitate şi bunăstarea societăţii. Aceste obligaţii sunt enorme. Autoritatea de a gestiona aceste responsabilităţi poate fi un cocktail ameţitor. Odată gustat, frica de a nu pierde acea autoritate poate fi zdrobitoare. Din nefericire, mulţi oameni vor face orice pentru a împiedica acest lucru, devenind corupţi. Corupţia este o otravă pentru orice democraţie. În Statele Unite sau în România, corupţia trebuie eliminată la toate nivelurile pentru ca naţiunea să prospere atât politic, cât şi economic.
Anul trecut, am fost martorul unor lucruri extraordinare. Zeci de mii de oameni s-au adunat în întreaga ţară paşnic, solidari, pentru a cere schimbarea.
Am observat pancartele pe care scria „Corupţia ucide” şi am fost impresionat mai ales de pasiunea tinerilor, dintre care cred că mulţi se află astăzi aici, tineri care îşi doresc un viitor mai luminos, în care statul de drept triumfă şi lupta împotriva corupţiei este regula. Sper că aceiaşi protestatari şi mai mulţi alţii vor merge din nou către secţiile de vot atunci când va sosi momentul să îşi folosească puterea supremă, votul, pentru a instala în funcţii persoane care vor fi lideri responsabili ai acestei naţiuni şi conducători ai acestui popor.
Voi sunteţi noua generaţie a acestei ţări. Voi sunteţi conducătorii acestei frumoase ţări numite România. Aşadar, vă întreb pe voi, ce veţi face cu ea? O veţi transforma în locul pe care vi-l doriţi, un loc lipsit de corupţie şi condus de statul de drept? Veţi răspunde apelului de a vă sluji ţara atunci când ea are nevoie ca voi să o îndreptaţi pe calea spre un viitor luminos din punct de vedere politic, economic şi social? Veţi participa voi la alegerile de anul acesta, pentru a asigura intrarea în cursă şi alegerea candidaţilor potriviţi, care vor reprezenta poporul? Vă veţi număra voi într-o zi printre aceia care vor candida, pentru a vă sluji astfel ţara?
Al şaselea preşedinte al SUA, John Quincy Adams a spus cândva: „Dacă acţiunile tale îi inspiră pe alţii să viseze mai mult, să facă mai mult şi să devină mai mult, eşti lider.” Această sală este plină de astfel de lideri care îşi aşteaptă şansa. România pe care v-o imaginaţi voi, pentru care aţi demonstrat în noiembrie, are nevoie de voi. Răspundeţi apelului, fiţi neclintiţi şi nu faceţi niciodată compromisuri cu privire la principiile voastre”, a spus Hans Klemm, în discursul său.
