REPORTERII REALITĂȚII. "Aurul" uitat al României

Ei bine, vorbim despre... apicultură. Iar aici includem și albina românească, medaliata cu aur încă de acum 50 de ani, fără de care, agricultura nu ar fi putut exista pe aceste pământuri. La ora la care vorbim, cadrul legislativ, fraudele din fondurile naționale și europene, stupinele de subzistență și importurile necontrolate de material genetic, formează un tablou sumbru al prezentului și viitorului apiculturii românești.
 
Cum au ajuns românii să mănânce miere de o calitate îndoielnică, de ce este albina românească în pericol să dispară și, mai ales, cum se fură din banii destinați dezvoltării apiculturii, aflați dintr-un material semnat Cătălin Doscaș. Imagine, Horia Russu.

Mulți spun că din acești munți a curs, de când lumea și pământul, lapte și... miere. Și nu e greu să dai crezare unor astfel de vorbe, mai ales că istoria a consemnat acest lucru încă din cele mai vechi timpuri. De pe vremea lui Herodot se știa că la Nord de Istru oamenii nu pot pătrunde din pricina mulțimii albinelor. Iar mai apoi, în cronicile lui Dimitrie Cantemir se consemnează ca stupăritul “e o ocupație plăcută a oamenilor din jurul Carpaților de la care ei trag mari foloase”. Dar cele mai convingătoare sunt hrisoavele acelorași vremuri. Ocalele cu miere și ceară sunt menționate imediat după pungile de galbeni și cirezile de vite pe care Moldova și Muntenia le plăteau tribut Imperiului Otoman. Iar moștenirea este pe măsură. Mărturie stau înseși denumirile multor localități din țară, cum ar fi Prisaca, Prisăcani, Stupini sau, pur și simplu, Albina.

Dar apicultura de pe aceste meleaguri a cunoscut perioada de glorie, relativ recent. Înainte de 1945, în România, existau câteva asociații profesionale. Mai toate aveau un caracter local, și nu puteau să sprijine dezvoltarea la scară largă. Până în 1957, când, în plin proces de colectivizare forțată, ia ființă, paradoxal, Asociația Crescătorilor de Albine. Un grup de oameni, împătimiți ai apiculturii, în frunte cu profesorul Vaceslav Harnaj, pune bazele primei organizații obștești, naționale, de profil. Care, pe lângă activitatea de îndrumare tehnică și de instruire a apicultorilor a fost orientată și în direcția activităților economice de producție. Este și începutul perioadei de aur a apiculturii românești. În 1958 asociația este recunoscută oficial de statul comunist iar, ulterior, prin eforturile diplomatice ale profesorului Harnaj, adera la Federația Internațională a Asociațiilor de Apicultură. Un for mondial care reunea la vremea respectivă peste 40 de state. Câțiva ani mai târziu, în spatele Cortinei de Fier, la București, se organizează cel de-al XX-lea Congres al Apimondia iar profesorul Harnaj este ales președintele organizației, de către cei peste 1.500 de delegați. Funcție pe care o va deține nu mai puțin de... 20 de ani!

În tot acest timp, în România, se trece de la apicultura tradițională la apicultura științifică și industrială, iar întreg domeniul este organizat, până în cele mai mici detalii, la scara națională.

Iar ca acest lucru să funcționeze exista, în primul rând, un mecanism, aproape elvețian, de colectare a mierii de albine. Totul ajungea în Nordul Bucureștiului, la Combinatul Apicol. Un mamut industrial, unde lucrau peste 1.000 de oameni, în zece secții de producție.

La Combinatul Apicol din Băneasa se purifica propolisul, se prepara o gamă variată de produse pe bază de miere de albine, se prelucra ceara, se confecționau până și faguri artificiali și se obțineau medicamente sau preparate cosmetice. Toate reprezentau o frumoasă carte de vizită peste granițe și aduceau un volum impresionant de valută în țară.

După moartea profesorului Harnaj în 1988 și evenimentele care au avut loc în decembrie, un an mai târziu, apicultura românească intra in declin

În 1990, ca urmare a „reorganizării” economiei, în cel mai pur stil românesc, sute de stupine sunt desființate iar apicultorii ajung să fie mai degrabă puși în dificultate de către stat. Mulți pleacă în străinătate și uită de meseria lor care, în unele cazuri, fusese moștenită de la părinți sau bunici.

Într-un haos aproape generalizat, și fără o legislație în domeniu, numărul de stupi din România scade rapid sub 600 de mii. Abia în 1998, parlamentarii României își aduc aminte că apicultura “este o îndeletnicire tradițională a populației care constituie, prin rolul său economic, ecologic și social, O PARTE A AVUȚIEI NAȚIONALE”. Apare astfel primul act normativ care reglementează creșterea albinelor, în România postdecembristă.

Cei 10 ani care trecuseră până la reglementarea apiculturii au fost aproape fatali moștenirii lăsate de profesorul Harnaj. Sistemul complex, perfecționat în zeci de ani, și care implica silvicultura, întreprinderile agricole de stat, precum și segmentul cooperatist pentru desfacerea produselor, nu mai avea baza de funcționare.

Complexul apicol a supraviețuit doar datorită Asociației Crescătorilor de Albine. La fel și Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Apicultura, singurul privat din lume, care are astăzi, pe statul de plată, peste 20 de cercetători.

Tot aici, încă se mai fabrică, ca acum 25 de ani, medicamente și produse destinate uzului uman și veterinar.

Cristina Mateescu lucrează la Institut de peste 35 de ani. De când a ieșit de pe băncile facultății. Știe cel mai bine care sunt beneficiile stupului și, mai ales, care sunt efectele terapeutice ale mierii de albine românești.

 În România mierea de albine nu este la mare căutare. La începutul anilor '90 un roman consuma în medie 50 de grame de miere de albine pe an. Iar astăzi consuma aproximativ 300 de grame. Oricum, de aproape patru ori mai puțin decât media europeană.

Acesta este și cel de-al doilea motiv pentru care mare parte din producția autohtonă de miere de albine pleacă la export. Numai anul trecut România a vândut în străinătate peste jumătate din ce a produs: o miere de înaltă calitate, care este la mare căutare pe piața din Germania sau Anglia. Asta, în timp ce pe piața de la noi, își fac loc produse de o proveniență îndoielnică.

Legislația europeană, la care este aliniată și România din 2007, permite importul liber din statele membre. Dar și din câteva țări terțe, cu mici restricții, cu care Uniunea are acorduri comerciale. Aceasta marfă, pe lângă faptul că pătrunde foarte ușor pe piața de la noi, îi face pe mulți producători, aflați în goană după profit, să practice așa-numitul “cupaj”. Adică amestecare de soiuri, ca în cazul vinului ieftin de masă. Ceea ce rezultă este, culmea, în parametrii acceptați de lege, cu toate că procentajul sortimentelor nu este reglementat. Astfel, pe rafturi apar borcane cu „urme” de miere autohtonă, în timp ce diferența este completată cu marfă provenită din țări terțe agreate de Uniunea Europeană. Cum ar fi Argentina, Chile, India, Mexic, Noua Zeelandă, El Salvador, Taiwan, Tanzania, Uruguay sau... Zambia

În timp ce românul de rând mănâncă fără să știe, mixtură de miere, la nivelul ministerului agriculturii, explicația este cât se poate de pragmatică.

Și de parcă nu ar fi destul, pe piața de la noi își fac loc și falsuri.

Realitatea TV a înaintat o solicitare scrisă Autorității Naționale Sanitar-Veterinare, instituție care răspunde de aplicarea legilor în domeniul siguranței alimentelor de origine animală, privind controalele din domeniu, desfășurate în ultimul an. Până la ora difuzării acestui material biroul de presă al instituției nu a furnizat niciun răspuns.

Comuna Mihai Bravu, județul Giurgiu. Situată la marginea Parcului Natural Comana și înconjurată de păduri seculare, este consideră de specialiști cea mai bună zonă meliferă din România. Aici s-a retras la pensie Ion Popescu, fost director tehnic în cadrul Asociației Crescătorilor de Albine.

Astăzi are nu mai puțin de 600 de familii de albine, pe care le îngrijește singur în majoritatea timpului. După aproape 50 de ani de muncă în domeniul apicol, a ajuns să dețină cea mai mare stupina privată din România și să cunoască în detaliu problemele cu care se confruntă apicultorii români.

Potrivit Institutului Național de Statistică în România sunt aproximativ un milion 200 de mii de familii de albine. 570 de mii de familii sunt deținute de crescătorii care au între 1 și 50 de stupi. Cum apicultura devine profitabilă de la 50 de familii în sus, la noi aproape jumătate dintre cei care cresc albine abia dacă își scot bani pe care îi investesc. Cu alte cuvinte, se practică apicultura de subzistență, la scară largă.

Ca să combată acest fenomen, acum șapte ani, la presiunea Europei, Bucureștiul a demarat primul Programul Național Apicol, menit să încurajeze și să îmbunătățească producerea și comercializarea produselor derivate din stup, în comunitatea europeană. Cele șase milioane de euro, care au fost alocate, au venit jumătate de la Uniune, jumătate de la bugetul național, și au fost defalcate, pe ani, până în 2010.

Odată demarat programul, statul a „uitat” să implementeze și un sistem de control, bine pus la punct, care să urmărească fondurile acordate. Așa s-a făcut ca peste noapte să apară „întreprinzătorii” în apicultura.

Dacă în primul an de program gradul de absorbție din Programul Național Apicol a fost de doar 16 la sută, după doi ani a urcat până la 99,8 la sută. O cifră uluitoare în condițiile în care, în 2010 când a fost finalizat, românii reușeau să atragă la nivel național, potrivit Comisiei Europene doar 8,6 la sută, din fondurile structurale cuvenite - cel mai mic nivel dintre statele comunitare.

Structura pe care o conduce Cristina Șurlea, aflată în subordinea Ministerului Agriculturii, răspunde de elaborarea procedurilor de verificare și control propriu-zis în rândul celor care accesează fonduri.

Tot în curtea ministerului Agriculturii, la Agenția Națională pentru Ameliorare și Reproducție în Zootehnie, realitatea este alta.

Ca să testăm spusele reprezentatei APIA, am încercat să cumpărăm câteva “hârtii”, pentru contabilitatea asociației fictive din care facem parte, de la una dintre cele aproape 160 de ferme, care vând material biologic pentru stupine, autorizate de ANARZ. Am pierdut 50 de stupi în urma gerului de astă-iarnă și nu vrem să rămânem „descoperiți” în acte și să pierdem din bani.

Începând cu acest an, Programul Național Apicol a ajuns la cea de-a treia ediție. Fondurile puse la bătaie de Uniunea Europeană și Ministerul Agriculturii sunt de peste trei ori mai mari: 20 de milioane de euro, tot pentru trei ani.

Dan Mihăescu este unul dintru miile de romani pasionați de apicultură. A ieșit din iarnă cu mai puțini stupi vii ca anul trecut. Mica lui stupină, pentru care nu a accesat fonduri până în prezent, produce doar pentru familie și apropiați.

Din ianuarie anul acesta, legea apiculturii a fost modificată. Un nou articol prevede ca fiecare stup din România să fie luat în evidențe de către stat. Se va cumpăra un sistem informatic, de aproape două milioane de euro, iar fiecare stup, din toate gospodăriile din România, va trebui să fie marcat începând cu această primăvară. Astfel, potrivit oficialilor ministerului agriculturii, munca de elaborare a programelor de sprijin în apicultura va avea efectul scontat.

Dincolo de problemele de libertate individuală pe care le ridică Dan Mihăescu, oficialii ministerului susțin că prin noile reglementări vor fi împiedicate fraudele. Cu toate că metodologia de accesare a fondurilor europene sau guvernamentale îl obligă pe solicitant să aibă stupii înregistrați.

Pe lângă legislația șubredă și hibele pe care le are sistemul, apicultura din România se confrunta cu o problemă despre care puțini vorbesc. O problemă care în alte state precum Germania, Polonia sau Franța a devenit una de... IMPORTANȚĂ NAȚIONALĂ.

În 1967, la doi ani după ce albina românească primește medalia de aur din partea Apimondia, studiourile Alexandru Sahia realizează un film documentar.

Pelicula este filmată cam în aceeași perioadă în care albina românească este recunoscută ca rasa indigenă de statul comunist. Tot atunci încep să se aloce fonduri impresionante pentru studierea ei.  Sunt înființate stațiuni de cercetare apicolă, în toate zonele din România, pentru a monitoriza cele cinci ecotipuri ale albinei carpatine.

Aceiași cercetători realizează și studii pe alte rase care trăiesc în vecinătatea României și demonstrează, cu argumente științifice, că albinele caucaziană și italiană, rude apropiate ale celei românești, nu se pot adapta aici. Astăzi, după 50 de ani, studiile nu mai există.

Adrian Siceanu, directorul științific al institutului de cercetare apicolă, a monitorizat ani de zile fondul genetic național și cunoaște cel mai bine pericolul în care se afla albina romanescă.

Spre deosebire de alte specii din zootehnie, cum ar fi spre exemplu cabalinele, la albine împerecherea este liberă și poate fi controlată de om, cu costuri deloc de neglijat, doar în stațiunile de cercetare.

În România au pătruns de aproape 20 de ani rase sau hibrizi de albine, aduse din străinătate în cutii de chibrituri sau importate, culmea, legal. Create în laboratoare, întocmai ca plantele modificate genetic, multe dintre albinele de import asigură o producție mare, într-un timp foarte scurt. Lucru care îl convinge foarte ușor pe crescătorul care practică apicultura de subzisteță. Numai că albinele aduse din alte părți si hibrizii nu rezistă condițiilor de la noi. Cu toate că statul a luat act de această problemă, încă de acum 11 ani prin adoptarea Programului de Ameliorare a Albinelor din România, indolența funcționarilor a făcut ca lucrurile să stea pe loc. Asta în ciuda faptului că este scris negru pe alb că “sistemul poate fi scăpat de sub control și se poate ajunge la reproducerea unor metiși nedoriți și neadaptați la condițiile de mediu din țara noastră”.

Director general adjunct A.N.A.R.Z.: "Știu că se aduce material biologic, se aduc din franța din germania... eu la fiecare conferință pe care o țin față de dumnealor le spun că nu este bine...Da, sigur că trebuie sancționați... dar până în ianuarie anul aceste nu am avut cadrul legal".

Prin noua lege a apiculturii sunt sancționați doar cei cei care comercializează material biologic apicol obținut în stupine neautorizate. Cu alte cuvinte, dacă plătești câteva taxe, ești autorizat și poți să înmulțești și să vinzi orice. Iar dacă nu ai „patalama” ești amendat. Contravenția este cuprinsă între 100 și 150 de lei, de patru ori mai puțin decât prețul unei singure matci, adusă din străinătate.
Și chiar dacă s-ar modifica legislația statul tot are mâinile legate.

Agenția Națională de Ameliorare și Reproducție în Zootehnie, care teoretic are atribuții de control în acest domeniu, funcționează de ani de zile în sistem de avarie.

Cu 300 de oameni, care au în sarcină și alte sectoare din zootehnie, statul ar trebui să împiedice sau măcar să țină în frâu un fenomen care poate avea proporții apocaliptice. Asta în condițiile în care 70 la sută dintre culturile agricole depind de polenizarea făcută de albine.

În timp ce România are carente uriașe în materie de legislație și nu își poate proteja fondul național genetic, în alte țari aceste lucruri nici măcar nu pot fi considerate probleme. La ora actuală multe guverne se confruntă cu o misiune aproape imposibilă.

"O treime din mâncarea noastră depinde de polenizarea albinelor. Dar albinele încep să dispară cu rapiditate, iar noi trebuie să le salvăm. Pentru ca fructele, legumele și florile care depind de ale vor dispărea la rândul lor. Oamenii de știință au numit această dispariție misterioasă a albinelor anomalia colapsului coloniei. Cauzele sunt încă necunoscute. Probabil că nu ai auzit de așa ceva până acum, dar vei auzi... "

Așa sună o campanie de conștientizare desfășurată în America de Nord. Anomalia Colapsului Coloniei, care a redus deja cu o treime familiile de albine din Statele Unite și Canada, a ajuns si in Europa. In Marea Britanie s-au înregistrat aceleași pagube. Fenomenul, pe care Organizația Națiunilor Unite îl cataloghează drept unul cu potențial dezastruos a ajuns și la urechile membrilor Comisiei Europene. Iar pentru a preîntâmpina manifestarea lui și în alte state europene, între care și România, specialiștii din cadrul Autorității Europene pentru Siguranță Alimentară au decis, ca un prim pas, să propună interzicerea folosirii a trei tipuri de pesticide, care dăunează grav populațiilor de albine. Interdicția a întrunit o majoritate simplă, insuficientă însă pentru ca votul să fie validat.
Propunerea a ajuns să fie respinsă și cu ajutorul României. Ministrul român al Agriculturii, Daniel Constantin s-a numărat printre cei care au votat împotriva inițiativei cercetătorilor europeni. Asta chiar dacă pe plan național pot fi afectate, în mod direct, familiile de albine ale celor aproape 40.000 de apicultori români, și indirect, producția milioanelor de mici fermieri autohtoni ale căror recolte depind de polenizarea pe care o fac albinele.