Pelicula \"The White Ribbon\", regizată de austriacul Michael Haneke şi considerată favorită la Oscarul 2010 pentru cel mai bun film străin, este elogiată în presa din Marea Britanie, care o consideră o excelentă alegorie despre teroarea instituţionalizată, ce poate stăpâni şi distruge o naţiune.
Pentru "The White Ribbon" ("Das weiße Band", titlul original), nici nu
se putea găsi un moment mai potrivit pentru lansarea pe marile ecrane
decât în preajma aniversării celor 20 de ani de la căderea
comunismului, de la victoria împotriva dictaturii şi a unor sisteme pe
cât de distrugătoare, pe atât de condamnabile.
The White Ribbon - International Trailer
Încărcat de
ThePlaylist
. -
Watch feature films and entire TV shows.
În Marea
Britanie, unde filmul rulează de vineri, criticii şi presa se arată mai
mult decât generoşi în laudele cu pelicula considerată reperul de
excelenţă al lui Haneke. "Este o alegorie despre începuturile
fascismului, însă, în acelaşi timp, una foarte contemporană. Povestea
se poate aplica, practic, într-o sumedenie de ţări unde teroarea,
iniţial misterioasă şi trivială, ajunge să stăpânească, ţări
unde violenţa revoluţionară, mişcată de scopuri potenţial pozitive,
ajunge să-şi înghită propriii oameni", scrie The Times.
Semnatar şi al scenariului, cineastul austriac îşi plasează acţiunea
într-un sat din nordul Germaniei, în anii de dinaintea Primului Război
Mondial. Pretextul - metodele de pedepsire a elevilor dintr-o şcoală,
care, sub ambalajul de ritual, ascund esenţa mesajului despre pericolul
unei doctrine a urii şi a dezumanizării. Metafora din povestea
prezentată în "The White Ribbon", în care fascismul este substitut
pentru orice înseamnă dictatură şi teroare, se înscrie într-o reţetă
marca Haneke, o reţetă a sensibilizării prin intermediul
copiilor - victime pe cât de inocente, pe atât de expuse riscurilor de
orice fel într-un sistem distrugător.
La o altă scară şi cu un alt scop
creator, cineastul austriac a făcut asta şi în 1997, când al său "Funny
Games" a revoluţionat genul horror-thriller, imaginând o satiră
şocantă la adresa violenţei slăvite în multe filme, produse în special
la Hollywood. Secundar ca prezenţă, dar principal ca emoţie stârnită
privitorului, personajul copil era, şi atunci, cel mai expus, cel mai
uşor de controlat, dar şi cel mai în măsură să fie un radar al răului,
datorită inocenţei sale şi lipsei prejudecăţilor.
Un alt merit al lui Haneke este, şi de această dată, acela de a şti
să-şi aducă spectatorul "pe scenă", să-l facă pe acesta să se simtă
aproape de acţiune şi de personaje, iar asta atât datorită tehnicii de
filmare, cât şi datorită credibilităţii situaţiilor şi caracterelor. Pe
scurt, cineastul reuşeşte să implice afectiv publicul şi să-l apropie,
astfel, de mesaj, de finalitatea demersului său artistic.
Altfel, recenziile la "The White Ribbon" din presa britanică se înscriu
pe logica aprecierilor culese până acum de peliculă, la toate
nivelurile. Filmul a câştigat, anul acesta, prestigiosul Palme d\'Or al
Festivalului de la Cannes şi este considerat principalul favorit la
Oscarul 2010 pentru cel mai bun film străin.
Premiera britanică a peliculei va fi urmată de cea din SUA, la
sfârşitul anului, urmând ca, din februarie, cel mai nou film al lui
Haneke să ruleze şi în România. Un prilej numai bun pentru cinefilii
autohtoni să se convingă, o dată în plus, de meritele unui regizor
prezent cu două pelicule ("Caché" şi "The Piano Player") în clasamentul
celor mai bune 100 de filme ale deceniului 2000-2009.
