Dictatorul pe care întreaga lume îl iubeşte. Călătorie într-o ţară bizară

O ceremonie fastuoasă a marcat vineri, la Aşgabat, învestirea pentru cel de-al doilea mandat a preşedintelui autoritar al Turkmenistanului, Gurbangulî Berdîmuhamedov.

Berdîmuhamedov a câştigat alegerile cu 97%, iar scrutinul a fost de fapt o farsă obişnuită pentru regimul pe care organizaţiile umanitare îl acuză de încălcarea regulilor democratice şi a drepturilor omului.

În ciuda acestor acuzaţii, Berdîmuhamedov nu este izolat şi nici persecutat de omologii săi mai ataşaţi de valorile democratice. Motivul: Turkmenistanul dispune de cea de-a cinea rezervă de gaze naturale a lumii şi toată lumea - UE, Rusia sau China - vrea o bucăţică.

Din 2008 şi până acum, preşedintele României Traian Băsescu s-a întâlnit de trei ori cu Berdîmuhamedov pentru a pune bazele unei cooperări economice ce ar aduce rezervele de gaze mai aproape de România şi firmele româneşti pe piaţa turkmenă.

Cine este Berdîmuhamedov

Berdîmuhamedov este urmaşul celebrului Saparmurat Niazov, fostul lider turkmen, cunoscut pentru excentricităţile sale şi pentru cultul personalităţii. Concret, Berdîmuhamedov este fostul dentist al lui Niazov, instalat la putere după moartea acestuia, în 2006, mulţumită sprijinului structurilor de securitate care au considerat că succesorul legal, preşedintele legislativului, nu are vocaţie de lider.

Fără putere, parlamentul turkmen are de altfel un singur rol - acela de a aproba proiectele preşedintelui.

La alegerile de săptămâna trecută, Berdîmuhamedov a avut nu mai puţin de şapte candidaţi. Toţi erau însă membri ai unicului partid turkmen, Partidul Democratic, şi au avut simplul rol de a crea impresia că există o competiţie. Nimeni nu a crezut aşa ceva - Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa nu s-a mai obosit să trimită observatori în astfel de condiţii.

Un oraş ireal

Berdîmuhamedov a eliminat unele restricţii impuse de predecesor. A redeschis spitalele, a reinstituit pensiile şi a promis multe alte reforme, care nu s-au materializat niciodată.

Cultul personalităţii este însă viu în capitala turkmenă, Aşgabat, unde fotografiile uriaşe ale preşedintelui stau pe clădiri. Toţi ziariştii poartă uniformă iar presa este complet controlată şi dedicată regimului. Turkmenistanul este considerat unul dintre cele mai represive state din lume iar Amnesty International acuză regimul că torturează prizonierii.

Populaţia trăieşte în sărăcie, dar subvenţiile generoase achitate din banii primiţi de regim pentru hidrocarburile vândute, ţin totuşi situaţia sub control.

Aşgabatul însuşi este o farsă. Oamenii locuiesc la periferie, în vreme ce centrul oraşului aflat în plin deşert este străjuit de monumente faraonice şi de clădiri uriaşe, din marmură de un alb orbitor, în care nu locuieşte nimeni. Puţină lume merge pe străzi, iar circulaţia dispare instantaneu în momentul în care coloanele oficiale de maşini îşi fac apariţia.

Furnizorul de gaze naturale al tuturor

Companiile energetice europene sunt cu ochii aţintiţi spre Turkmenistan. Germanii de la RWE s-au mişcat repede şi au semnat încă din 2009 un contract pentru a căpăta drepturi de exploatare în ţara din Asia Centrală.

China a primit cel mai mare contract în domeniul energiei şi va exploata un depozit uriaş de gaze din estul Turkmenistanului, scrie Financial Times.

Companiile internaţionale petroliere fac eforturi să câştige drepturi de exploatare ale rezervelor de la Marea Caspică.
În acest timp, companii europene obţin contracte bănoase pentru reconstrucţia oraşelor turkmene, în special a Aşgabatului.

Este şi scopul urmărit de România. Traian Băsescu s-a întâlnit cu omologul său turkmen de trei ori din 2008 şi până acum.  La ultima întâlnire, din mai 2011, de la Bucureşti, Băsescu a salutat disponibilitatea lui Berdîmuhamedov de a furniza gaze pentru nevoile UE.  

"Trebuie să fac publică satisfacţia mea pentru disponibilitatea Turkmenistanului de a participa la politica energetică a Uniunii Europene prin dezvoltarea coridorului sudic", a declarat Băsescu.

Deocamdată, gazul turkmen se lasă însă greu de adus în conductele europene. Într-o analiză dedicată gazoductului european Nabucco, Eurasianet.org scria zilele trecute că eforturile de a aduce Turkemnistanul în proiect nu s-au soldat, până acum, cu un succes palpabil.