Teoria exploziei pungii de gaze acumulată în timp
"Închipuiţi-vă o oală care are capac pe ea. Oala noastră este pătrată. Este o sală lungă, o hală. Şi are capac pe ea, adică acoperiş, tavan. Acoperişul ăsta este dublat, de la cap la coadă, cu bureţi sintetici. Numai că, de ani de zile, de când este făcută această hală, după ce pleacă cei cu dansul, cu concertele, femeile de serviciu spală cu material inflamabil toată podeaua aia de la un cap la altul. O spală de sclipeşte. Ce se întâmplă cu gazele? Păi, urcă în tavan. Şi aceste gaze inflamabile au îmbibat buretele. Şi au şi rămas ca pungă de gaze, cum se adună gazele în mină. De-a lungul anilor s-a mai scos afară, dar a mai rămas suficient de mult. Este singura explicaţie a faptului că, în momentul în care s-a aprins, flacăra i-a ajuns din urmă pe cei care fugeau. Flacăra a fugit mai repede ca ei. Deci, orice material arde cu viteză, chiar şi materialul ăsta exploziv, dar nu cu atâta viteză ca gazul care arde. Aici a ars material inflamabil adunat de luni de zile în punga de sub tavan. Şi în momentul ăla, când s-a atins masa critică şi mai era nevoie doar de scânteie, a luat foc şi buretele şi toate celelalte. Aşadar, punga de gaz formată pe tavan s-a aprins când a făcut masă critică. Este teoria mea, n-aţi mai auzit pe niciunde. Decât în tinerea mea, când mergeam în mină să fac psiho-traumă cu personele care rămâneau după ce se produceau explozii în mină. Şi îmi povesteau ăia: dar noi am intrat a treia zi şi, deodată bum, explozie. Aşa au învăţat şi ei că pungile de gaze rămân. Persistă şi stau acolo până fac masă critică. Doar scânteie le trebuie. Este teoria mea pe care v-o ofer în exclusivitate. Este teoria exploziei pungilor de gaze de la materialele inflamabile adunate în timp, teorie explicată prin viteza de ardere din acel club", spune Butoi.
