Cătălin Tolontan: Noi, anorexici la ură

Mi se impută într-un fel sau altul lipsa de cruzime, paloarea criticilor mele, excesul de ironie după care nu curge sînge, vorbele prea ocolite, vocabularul care nu drăcuie suficient, nu scuipă cum trebuie, nu muşcă dureros – “să-l frigă pe nenorocit”, cum striga cineva.

N-am tras niciodată “suficient de tare” în crainicul X, despre care mi s-au scris jalbe fenomenale, în antrenorul Y, care – după părerea corespondentului, ar trebui să se sinucidă… Ei bine, nu pot şi nu vreau. Mai ales nu vreau.

Ştiu că există prea puţini inocenţi în sport. Dar mai ştiu că sportul e o încercare sublimă de a învinge prin inocenţă, prin nevinovăţie, fără murdării şi hoţii. Fără această iluzie, de ce am mai scrie? Fără această visare – la ce bun toate cuvintele noastre, toate metaforele noastre? Numai aşa, ca să dovedim celorlalţi că sîntem răi, mari şi ai dracului, că peste noi nu se poate trece? O, nu pentru asta ne-am decis să batem băşica, de mici copii…

Citeşte mai mult