Profesorul universitar Gheorghe M. Ştefan a explicat pentru REALITATEA.NET de ce s-a ajuns la rezultate dezastruoase la examenul de Bacalaureat din România, precizând însă că şi alte ţări se confruntă cu această situaţie. Fostul ministru consideră că sistemul de învăţământ trebuie adaptat la psihologia pe care o au noile generaţii. "Noi trebuie să ne adaptăm la copii, nu să-i schimbăm pe ei cum am vrea noi. Ei se dezvoltă într-un anumit sistem tehnologic şi pe acesta trebuie să-l folosim ca să-i captăm. Dar pentru asta trebuie să schimbăm fundamental felul în care desfăşurăm şcoala".
Problema Bacalaureatului este intens dezbătută în ultimii ani, referindu-ne mai ales la rezultatele dezastruoase ale elevilor. De ce credeţi că s-a ajuns în această situaţie? Este o problemă reală?
Este o problemă reală, dar nu ştiu dacă este analizată cum trebuie această situaţie. Problema este reală, pentru că acelea sunt rezultate clare, e o măsurătoare. Faptul că elevii nu reuşesc să performeze suficient de bine, asta e o realitate. Acum, ce cauze are, dacă este un dezastru naţional sau mai general, este o chestiune care trebuie discutată. După părerea mea, nu este o problemă care este specifică României. Sunt unele aspecte care sunt specifice, altele nu. Bacalaureatul sau, mai exact, această "măsurătoare" realizată cu ocazia Bacalaureatului, spune ceva despre toată şcoala, până în primii 12 ani. Dacă vorbim despre Bacalaureat, vorbim practic despre tot ce s-a întâmplat în şcoala publică, şi analiza ar trebui făcută pe cel puţin trei dimensiuni. Este o dimensiune politică, cu obligaţiile financiare, mai este o dimensiune legată de cadrele didactice.
Pregătirea cadrelor didactice? Nu credeţi că aici ar trebui intervenit, în primul rând?
Peste tot. Şi mai este o dimensiune legată de evoluţia tehnologică şi de influenţa psihologică atât asupra cadrelor didactice, cât şi asupra elevilor. E o problemă care are cel puţin aceste trei dimensiuni. Evident şi altele... Din punct de vedere politic, aici sigur că vom discuta mai mult despre ce se întâmplă la noi în ţară. Nu contează ce a fost înainte de Revoluţie. Au fost alte interese. Imediat după Revoluţie, însă, se poate constata că în ansamblul ei, întreaga clasă politică este complet dezinteresată de şcoală. Clasa politică este focusată, în imensa majoritate a timpului ei, pe aspectele economice. Acest lucru arată aspectul urât, după părerea mea, nu vreau să folosesc o expresie neacademică la adresa clasei politice, dar ar merita-o. Sigur, nu putem vorbi despre fiecare politician în parte. Vina aparţine clasei politice, în ansamblul ei. Pentru că, într-o ţară în care într-un sfert de secol nu reuşeşti să faci mai mult decât câteva sute de kilometri de autostradă şi aduci învăţământul în stadiul de care vorbim, înseamnă că întreaga clasă politică are o vină fundamentală. Ar fi foarte interesant de analizat, în fiecare an din aceşti 25 de ani care s-au scurs de la Revoluţie, câte minute s-a vorbit în Parlament despre şcoală.
Poate că, în primul rând, ar trebui ca manualele şcolare să fie adaptate la cerinţele actuale?
Adaptate manualele şi mai ales metodele. Tehnologia ne pune la dispoziţie posibilitatea de adaptare la alte metode. Şi acestea trebuiesc folosite. Această inerţie în adaptarea la tehnologiile noi, care există deja şi, în general, la viaţa pe care o trăim, este o chestiune pe care noi cadrele didactice nu o rezolvăm, deci avem şi noi o vină. Dar asta, atenţie, nu este specific României! Să ştiţi că nu mai avem în faţă aceiaşi copii pe care-i aveam acum 15 ani sau acum 30 de ani. Sunt alte fiinţe, complet diferite. Adică, în momentul în care ajung sub incidenţa educaţiei instituţionalizate, a şcolii publice, a universităţilor, ei sunt deja formaţi într-un mediu tehnologic şi familial şi social, care este complet diferit de cel de acum 15-20 de ani. Iar noi, cadrele didactice, nu putem să-i blamăm că ei sunt altfel şi nu trebuie să-i transformăm şi să-i facem la fel ca acum 30 de ani. Eu nu pot să mă plâng că nu mai am studenţii pe care-i aveam acum 30 de ani şi nici să încerc să-i oblig pe cei pe care-i am în faţa mea să se poarte ca acum 30 de ani. Asta nu se poate. Prin urmare, eu trebuie să mă adaptez. Trebuie să ne adaptăm metodele şi atitudinea. De asemenea, şi conţinutul a ceea ce predăm a evoluat foarte mult, mai ales în domeniul ştiinţelor. Cunoaşterea, mai ales tehnologia progresează fabulos, bazele rămân cam aceleaşi, dar s-au pus straturi de cunoaştere. Însă timpul studenţilor a rămas acelaşi. Capacitatea lor de asimilare este tot aia, însă e clar că noi trebuie să găsim o metodă prin care să ne descurcăm în acest context. Elevii noştri, studenţii noştri au nevoie de mai multe lucruri de la noi, altfel predate, altfel structurate. Şi acest efort trebuie să-l facem obligatoriu. Din păcate, nu reuşim. Şcoala este în criză continuă peste tot în lume. La noi sunt şi detaliile financiare şi de politică, aşa cum am spus, dar aspectele de conţinut sunt în criză peste tot.
Dacă aţi propune o soluţie urgentă, pentru examenul de Bacalaureat sau pentru întreg sistemul de învăţământ, care ar fi aceea?
În primul rând, trebuie adaptat sistemul de învăţământ la psihologia pe care o au copiii. Noi trebuie să ne adaptăm la copii, nu să-i schimbăm pe ei cum am vrea noi. Ei se dezvoltă într-un anumit sistem tehnologic şi pe acesta trebuie să-l folosim ca să-i captăm. Dar pentru asta trebuie să schimbăm fundamental felul în care desfăşurăm şcoala. Vă dau numai un exemplu. Legea din România spune că studenţii trebuie să stea în clasă 26 de ore pe săptămână, minimum. Nu se mai potriveşte cu timpurile noastre. Uitaţi-vă în toate ţările civilizate. În America, la colegii, elevii trebuie să stea în clasă doar 16-18 ore pentru că au o mulţime de alte căi prin care pot să-şi desfăşoare activitatea individuală. Copiii sunt un pic mai orientaţi spre a se concentra spre aceste instrumente computaţionale. Asta trebuie folosit. Însă eu îi ţin la şcoală, aşa cum îi ţineam acum 30 de ani, pentru că aşa ştiu că se face treaba. Nu e corect! Eu am început să-i chem pe studenţi la seminarii, fiecare cu laptopul lui, cu enviroment-ul lui pentru că el cu acela este obişnuit. Acolo îl pot capta mai uşor. Eu nu dau deoparte tehnologia. În al doilea rând, tot pe elevi şi pe studenţi trebuie să-i învăţăm să comunice mai mult între ei. Învăţământul nostru a avut întotdeauna anumite calităţi, dar un defect fundamental: cel al comunicării. Nu sunt învăţaţi oamenii să comunice între ei. Pentru că numai dintr-o comunicare consistentă începi să te apropii să înţelegi ce e bine şi ce e rău. Trebuie să-i învăţăm pe elevii noştri să se adapteze. Trebuie să-i obişnuim cu ideea că ceea ce-i învăţăm în secunda asta nu e pentru o sută de ani, nu e pentru toată viaţa lor. Noi ar trebui să găsim calea prin care ei să poată învăţa toată viaţa, pentru că lucrurile se schimbă. Poate că ei o să fie obligaţi să-şi schimbe de două-trei ori meseria în timpul vieţii. Se va întâmpla lucrul ăsta. Şi atunci, acesta e un lucru poate mult mai important decât să-i torn eu în cap şi să-i înţepenesc acolo nişte cunoştinţe foarte ferm şi să zic: „Asta este şi cu asta trăieşti tu până la pensie!”. Nu există aşa ceva. Mă întorc iar la contactul prin comunicare cu semenii, care te ajută înţelegi sensul binelui, trebuie însă o comunicare şi cu realitatea. Vorbesc despre contactul cu natura, cultura, istoria. Trebuie să-i învăţăm pe elevi să o perceapă. Această capacitate de captare holistică a realităţii este foarte importantă. Noi am împărţit, prin disciplinele pe care le avem în şcoli, lumea în felii. Or, lumea nu e pe felii, lumea este un fenomen, unic, global, holistic să spunem. Şi noi trebuie să-i învăţăm pe tineri să perceapă lumea în integralitatea ei şi nu pe capitole. Aşadar, însăşi ideea de disciplină ar trebui pusă în discuţie.
Să înţeleg că vă referiţi la studii interdisplinare?
Nu inter, nici trans, altfel, integrativ. Pentru că disciplinele interdisciplinare s-au tot folosit. Şi se puneau două discipline împreună şi se forma altă disciplină. Nu s-a întâmplat nimic. Pe mine mă interesează să nu rămâi ancorat într-o disciplină, să vezi conexiuni. Acest lucru este posibil, cu ajutorul tehnologiilor pe care le avem. Acest lucru ce-i va permite tânărului? Să treacă dintr-un spaţiu într-altul mult mai uşor.
Credeţi că, în acest fel, vor avea mai multă mobilitate?
Mobilitatea lui creşte când percepe realitatea ca pe un întreg. Când îi dai o singură felie şi îl faci super doctor pe felia aia, cum l-ai scos de acolo, l-ai marginalizat, ai terminat cu el. Această abordare holistică este fundamentală. Pentru asta noi trebuie să începem să umblăm la manuale. Ştiţi de unde trebuie să începem să umblăm? Să începem cu basmele pe care le povestim când copiii au patru, cinci ani. Nu e o glumă. Basmele pe care le spunem se aşază în mentalul copilului, pe anumite direcţii. Şi ele au un rol deosebit de important. Altfel spus, trebuie reconfigurat întregul proces. Aceasta este o chestiune care necesită o gândire pe termen lung, dar numai pe termen lung nu poţi să le ceri politicienilor noştri să se gândească! Şi nu-mi dau seama care este ieşirea. Şi aici totuşi cred că avem o şansă folosind instrumente informatice într-un mod inteligent şi să realizăm această conectare între noi. De asemenea, trebuie să avem posibilitatea de a ne ocupa de oamenii capabili. Mai mult, restricţiile formale pe care le avem ne fac să pierdem mai mult timp cu studenţii sau cu elevii neperformanţi.
La ce fel de restricţii vă referiţi?
Cu un student bun dau o dată examen, cu unul neperformant dau de trei ori examen. A treia oară se chinuie şi ia cinci, ori celălalt ia zece din prima. Ar trebui să schimbăm ceva în sistemul nostru de învăţământ, care să ne permită nouă, cadrelor didactice, să ne ocupăm diferenţiat. Nu în sensul de a-i neglija pe unii. Nu asta vreau să spun, ci de a le da atenţia cuvenită celorlalţi. Să pot face activităţi extracurriculare. Trebuiesc laboratoare, în care studenţii buni să facă lucruri în plus. În străinătate sunt laboratoare deschise 24 de ore pe zi. Aceste diferenţieri sunt foarte importante.
Deci consideraţi benefic Bacalaureatul diferenţiat?
Da, de ce nu. Nu putem să decretăm că toţi oamenii sunt traşi la xerox. Este un mod de a-i jigni. Trebuie să facem diferenţe. De exemplu, am şi eu colegi care dau 9 şi 10 la toţi. Este un mod de a-i jigni pe cei buni. Trebuie să facem nuanţe. Suntem o societate un pic cam rudimentară.
Despre şcolile profesionale ce credeţi? Avem nevoie de ele?
Trebuiesc, obligatoriu. Trebuie să oferim la sfârşitul şcolii publice. Pe cei care nu merg la universitate trebuie să-i integrăm. Trebuie să-i dau posibilitatea de a-şi găsi un job.
Dar examenul de Bacalaureat este un examen necesar, relevant?
Un examen este necesar, dar nu neaparat în această formă. Tradiţia în Europa aşa este, dar examenul s-ar putea termina cu un proiect.
Poate dacă s-ar finaliza cu un proiect nu ar mai fi luat în serios? Este şi cazul examenului de Licenţă, pe care, cei mai mulţi, nu-l tratează cu seriozitate.
Este vina noastră a profesorilor. Sigur, examenele de Licenţă, dacă ele au o calitate scăzută, şi au de multe ori, suntem exclusiv vinovaţi. Este adevărat, există şi aici deficienţe mari pentru avem foarte mulţi studenţi. De ce? Pentru că noi suntem plătiţi în funcţie de numărul de studenţi. Ceea ce este o aberaţie! În Noua Zeelandă existau două criterii după care se finanţau facultăţile: unu numărul de studenţi, iar cel de-al doilea locul în care erau angajaţi studenţii facultăţii respective în primii cinci ani. Piaţa îţi arată dacă oamenii au fost pregătiţi. Ori angajatorii să raporteze situaţia, ori fiecare student să raporteze în primii cinci ani. Profesorilor nu le pasă de chestia asta. Ei îşi ţin cursurile. Dacă situaţia s-ar schimba, îţi garantez eu că toţi colegii mei vor deveni alte fiinţe umane. Dar acum nu există niciun feedback. Eu trebuie să aduc cât mai mulţi studenţi. Şi asta este o chestie de voinţă politică.
În acest caz, ar trebui să existe o colaborare între instituţiile de învăţământ, agenţii economici şi instituţiile statului? Statul ar trebui să formeze oameni pentru domeniile în care chiar există cerere.
E obligaţia lor, totul este să dorească, să fie interesaţi. Interesele sunt de altă natură. Erau dispute, în primi ani după Revoluţie, mai ales pe învăţământul minoritarilor. Toţi ungurii să înveţe numai româneşte. Era o aiureală, o chestie super politizată. Ca şi acum, cu tot ce se întâmplă. Dar pe de altă parte, este o problemă absolut universală, dacă te duci în America, ai să vezi că toată lumea este nemulţumită. Şi justificat nemulţumită. Pentru că şcoala nu oferă criterii. Oferă numai instrucţie şi cel mult training. Instrucţie şi training, asta-i interesează. Ca să construieşti roboţi şi să-i şi speli pe creier niţel. (VA URMA)
