Prima, cea revoltată, spune că semnalul este unul cât se poate de prost, păi bine domnule, dacă medicii fug din spitale, pe noi cine ne tratează? Analogia cu soldatul de pe front care dezertează și ajunge în fața tribunalului militar este și ea rostogoliltă în spațiul public. Așa să fie oare? Medicii au depus un jurământ prin care se pun, toată viața lor, la dispoziția celor care au nevoie de ei. Dincolo de medici, asistenții, infirmierii și personalul auxiliar nu au depus niciun jurământ, însă prin fișa postului, profesia lor este clar dedicată oamenilor. Domle, nu-i corect, aștia pleacă, fug, să le luam dreptul de liberă practică, păi e normal frate așa ceva? Întrebări la care răspunsul nu este pe placul acuzaților. Păi cum, dacă în pandemie pleacă ei, noi ce facem?
A doua categorie de oameni spune că demisiile halatelor albe sunt firești, chiar de înțeles. Păi cum frate să-i trimiți în linia întâi fără scut și fără gloanțe? Cămașa e mai aproape decât haina, zice un proverb românesc, în cazul acesta, demisionarii văd viața lor și a familiei amenințată. Atunci te gândești că ar putea avea dreptate. De aici se naște dilema de care vorbeam în titlu. Tu ce ai face dacă ai fi în locul lor? Eroismul în picioarele goale nu prea merge în timpurile astea moderne. Și, totuși, fără ei pe baricade vom fi o nație de netratați. Pai da, le este frică de un virus? Nu tot ei sunt în contact cu bolnavii de rujeolă, rubeolă, SIDA sau malarie? De ce nu au fugit atunci?
Nu pot da răspunsul la aceste întrebări. Dar ce ne-am face, scuzați analogia pentru puritani, dacă gunoierii s-ar da loviți? Ne-ar mânca mizeria și șobolanii. Zic, poate greșesc, dar parcă m-aș situa de partea revoltaților. Asta e profesia, pentru asta ați fost pregătiți, pentru asta ați stat la școală. Așa că, dragi medici, nu fugiți ca niște iepuri speriați. Și un ultim gând. Dați-le scut și gloanțe! În linia întâi nu se poate altfel. Dacă îi protejăm, ei nu vor mai dezerta.
Dilema rămâne. Lumea merge mai departe. Trecem noi și peste asta!
