Zilele trecute am fost neplăcut surprins de un telespectator care a intrat în direct. Omul, Silviu parcă, ne certa că nu suntem bine informați. Zic în gândul meu, da, se poate, nu le știm pe toate. Sfătos, cu o frazare impecabilă, Silviu ne atrage atenția că virusul ăsta, știe el, se propagă la blocuri prin gura de aerisire de la toalete și că trebuie să sigilăm de urgență acea fantă. Că uite așa trebuie să zicem, să informăm corect. Bun zic, dar de unde știm astea. Răspunsul m-a năucit total. Am văzut eu pe you tube, zice Silviu, un chinez a zis acolo, deci asta e, clar, virusul are o pasiune pentru conducta de aerisire.Pe lângă faptul că aproape m-a bufnit râsul în direct, Silviu și afirmația lui au avut darul de a mă bântui în pauza dintre emisiuni. Tot îmi venea în minte cum acest om, educat probabil, repeta niște inepții servite on-line, frumos ambalate.
Nu am rezistat și am cerut public o lege a datului cu părerea. Cred că acum este momentul. Legea datului cu părerea, deși la prima vedere ar încălca drepturile omului, cred că este necesară. Adică articol unic, părerologii de pe on-line să fie interziși sub incidența pedepselor. Și cei care, în vârtej de creier spălat, propagă aberații pe post de informații științifice. Pentru că, povestea aia cu, domle, e adevărat, îți spun, mi-a zis cineva că a văzut la televizor, s-a mutat în on-line, un mediu în care orice dezaxat se dă specialist în tot și-n toate.
Acum, doar dacă deschideți oricare instrument de socializare, vedeți cel puțin o duzină de virusologi, la fel de mulți pseudoterapeuți, câțva economiști, obligatoriu de talie mondială, zeci de mistici, doi trei nutriționișt . Toți după ureche. Restul dau și ei cu părerea. Că e dreptul lor. Că e spațiu liber. Zic, din nefericire, că și în societatea structurată avem aceiași ipochimeni. Îi găsim în politică, ăștia-s caz de psiholog, dar și în mica celulă de bârfâ de pe banca din fața blocului. Spuneam că, acest mers după fentă, a se citi informația falsă sau inexactă servită deliberat în forme credibile pe mijloacele de comunicare, este examenul pe care trebuie să-l dea bunul nostru simț. El, bunul simț, poate fi antrenat. Poate veni chiar din acea cutie în care societatea, adică părinții, școala, pun diamante nu gunoi.
Mi-a zis cineva că, a văzut pe internet, când mă mănâncă după urechea dreaptă se scumpesc oile la târg!
