Plătim lunar la fondul de pensii şi nu se vede. Plătim, tot lunar, şi CAS-ul, şi nu se simte. În România crizată, grosul pensionarilor nu e de lux. Nici grosul contribuabililor la Sănătate. Ei mănâncă prost, la valoarea punctului de pensie, şi dacă ajung prin spitale, cei mai mulţi scot bani din buzunar pentru medicaţie sau sunt direcţionaţi, din motiv de “low budget”, către clinici particulare. Culmea absurdului, nu? Plata în timp la fondul de pensii nu-ţi garantează că vei mai ajunge s-o iei, iar statului îi convine mai degrabă să te-ngroape decât să te ţină viu. Cât despre sănătate, plăteşti lunar pentru ea, dar dacă ai nevoie o dată-n viaţă de spital, constaţi că 30 de ani de investiţie la Sănătate nu acoperă o operaţie. Egalizarea pensiilor a rămas un deziderat imposibil de realizat. Şi asta pentru că, oricât ar sta pe loc pensiile mai mari ca să fie ajunse de cele mici, persoana care a ieşit la pensie într-o perioada mai norocoasă, în care modalitatea de calcul s-a schimbat, cu aceiaşi ani vechime şi aceeaşi funcţie ca şi altă persoană care a prins pensionarea înainte cu trei-patru ani, a fost favorizată, iar cealaltă, discriminată.
