Citeam zilele trecute „Confesiunile unui bancher toxic“ (de fapt, în original „pourri“, adică „putred“). Cărticica e o alcătuire repezită a cuiva după ce a primit un şut în fund din partea sistemului a cărui rotiţă a fost o viaţă întreagă. O astfel de întâmplare e întotdeauna un pas înainte către lupta de clasă. Omul dezvăluie toate relele din interiorul marilor instituţii financiare vinovate de criză prin inconştienţă şi lăcomie. Dincolo de oameni, caractere şi vorbe, se ascunde un mare adevăr.
Darwin n-avea dreptate. Nu funcţia dezvoltă organul, organismele birocratice îşi găsesc noi şi noi funcţii. Creşterea e scop în sine. Fenomenul e de neoprit. Gigantismul e boala care ameninţă aparatele corporatiste private sau de stat. În interiorul lor, procesele, regulile şi comportamentele se uniformizează, devin din ce în ce mai abstracte. Sprijinită pe modele statistice, matematica înăbuşă viaţa. Baloanele instituţionale plutesc agăţate de cer. Pierd legătura cu realitatea. Atunci când imprevizibilul se produce, revenirea pe pământ e brutală. Decidenţii paralizează.
