Un vechi şi bun prieten a spus odată în faţa unei audienţe preocupate de probleme etice următoarea poveste adevarată: "La începutul carierei, am fost nevoit să fac practică la un spital de nebuni, undeva în afara Bucureştiului. Nu erau foarte violenţi, dar puteau deveni periculoşi pentru că puneau la cale tot felul de drăcovenii. Unul îşi dăduse foc la valiză, la propriu, şi era să ne ardă focul pe toţi. Era nevoie să fie supravegheaţi tot timpul ca să nu se rănească pe ei sau pe ceilalţi. Dar, la un moment dat, în ciuda pazei, a dispărut un nebun. Şi era unul dintre cei mai simpatici. Ne făcea tot timpul să râdem. L-am căutat peste tot, cu toţii, am anunţat la miliţie, am sunat la gară, la spitalul propriu-zis. Nimic. La un moment dat, mi-am dat seama că tocmai în livadă nu căutaserăm. Şi, într-adevăr, nebunul era acolo. Ce credeţi că făcea nebunul nostru? Nebunul se ascundea.
