Gheorghiţă. E o mână de carne care se află într-o cutie de sticlă, la o secţie de terapie intensivă a unui spital din Bucureşti. Nu-i singurul de acolo. El însă va trăi. Chiar dacă are o malformaţie la intestine. Va fi tăiat din nou şi “reparat”. Şi sănătos.
Deocamdată e un boţ de carne, de numai 3,140 kg. Şi are 12 săptămâni. Şi ochii mari, curioşi şi vii. Se agaţă de tine, că eşti medic, ori asistentă, ori un oarecare. Se agaţă cu forţă ştiind că de tine depinde şi viaţa lui. Din când în când moţăie uşor, dar prinde orice zgomot, cât de mic, şi deschide ochii lui mari, de parcă te-ar înghite.
E şmecher Gheorghiţă. Îşi face loc în lume cum poate. Dă din picioarele lui subţiri şi plăpânde şi-ţi zâmbeşte ştirb cu mici baloane transparente de salivă la guriţă. Mizează mult pe ochi şi pe zâmbet. Te ia la sentiment.
„Vrea dragoste”, spune medicul. “Vrea lapte”, spune sora. „Vrea viaţă”, spun oamenii care îl au în grijă minut de minut. Pe el şi pe restul micuţilor care respiră cu fire şi tuburi, cu branule înfipte în mânuţe, în glezne, în căpşor.
Sunt 15 la Marie Curie, la terapie intensivă. Şi alte zeci peste tot în ţară.
Pe Gheorghiţă l-au uitat părinţii, care au venit odată să-l boteze şi atât. Dar pe alţii, mai puţin norocoşi decât el, i-a uitat şi statul, i-am uitat şi noi.
I-am uitat cu zile, când ei încă trăiesc.
