Se stinge uşor-uşor dezbaterea despre modificarea Constituţiei.
Găsesc că e nedrept, deşi aproape ca înţeleg motivele pentru care o asemenea discuţie e, acum, din păcate, periferică. Îmi place să cred că direcţia în care avansăm (mai bine zis, regresăm) cu această temă nu e fatalitate.
Pentru cei care:
-sînt dispuşi să fie atenţie la argumente;
-nu pică uşor sau nu pică deloc în plasa unor “ONG-işti sub acoperire” (cîţiva dintre ei, practicanţi ai unui habarnist fudul);
-au răbdare să citească şi să reflecteze
-nu se opresc în idei de doi bani (precum falsă, dar nu nevinovată lansată în spaţiul public idee a pericolului iminent al dictaturii dacă se modifică Legea supremă)
-mai speră
Iată încă două rezervoare importante de idei.
Unul mai mic - Sever Voinescu, în Dilema Veche: “În fine, tot acest delir anti-prezidenţialist se bazează pe un mare, imens neadevăr. Conform acestuia, în regimul prezidenţial, Parlamentul e slab şi figura preşedintelui se impune asupra tuturor autorităţilor. Se spune că, în regimul prezidenţial, totul este decis de un singur om. Nimic mai fals! În regimul prezidenţial, Parlamentul are o putere extraordinară pentru că puterea extraordinară a preşedintelui nu poate fi echilibrată altfel. Un regim prezidenţial fără un Parlament puternic este de neconceput în cadrul democraţiei.”
