Frica se activează imediat. Pe lângă faptul că alertează mintea și corpul despre situația delicată, e și un proces chimic care permite corpului să facă eforturi pentru a-și redobândi siguranța.
Informația senzorială este transmisă către sistemul nervos central, care funcționează precum un generator de energie. De acolo, ajunge la alte părți importante ale creierului.
Cantități mari de adrenalină sunt, apoi, pompate în organism, iar glucoza este eliberată în sânge. Prin urmare, ar trebui să poți alerga mai repede decât de obicei.
Dacă nu ești suficient de rapid, e foarte posibil să te panichezi și să începi să țipi. Țipatul vine din instinct, iar atunci când sunetul ajunge la receptorii auditivi, ar trebui să te încurajeze să alergi mai repede sau să reacționezi potrivit în apărarea ta.
Acum, să ne imaginăm că nu te ajută nici asta, iar ucigașul te ajunge din urmă și își atinge scopul macabru. Când ești rănit, neuronii speciali, numiți nociceptori, trimit mesaje către creier. Acestea sunt, din nou, colectate de talamus, care încearcă să ofere instrucțiuni creierului să facă tot ce se poate pentru a opri durerea.
După moartea clinică, probabil că al tău creier va continua să funcționeze o perioadă. Potrivit unor studii recente, există activitate cerebrală similară momentelor în care ești conștient. Cu alte cuvinte, creierul tău continuă să trăiască până mori din punct de vedere biologic.
După moartea biologică, însă, nu știe nimeni ce se întâmplă cu exactitate, pentru că oamenii care ajung acolo au tendința de a nu se întoarce (sic!). Totuși, oamenii care au experimentat moartea clinică au povestit mai devreme anul acesta, într-o sesiune de întrebări incomode, ce au simțit. Pentru unii, moartea a fost ca un somn pur, perfect, neîntrerupt, fără vise. Dar pentru alții, a fost ceva mai intens și a implicat și luminița de la capătul tunelului.
