Dimpotrivă, la mare necaz, cele două popoare nu au şovăit să pună mâna pe arme pentru a se întrajutora. Încă în 1389, în marea bătălie de la Kosovo Polie (Câmpia Mierlei) a sârbilor cu otomanii, Mircea cel Bătrân trimitea un corp expediţionar în sprijinul trupelor cneazului Lazăr – sârbii fiind însă, până la urmă, înfrânţi. Jumătate de mileniu mai târziu, în timpul primei conflagraţii mondiale, sârbii, împreună cu fraţii lor de limbă croaţi şi sloveni, veneau în ajutorul românilor cu o divizie de voluntari, care, în lupte aprige, purtate pe câmpiile Dobrogei, au dat grele jertfe de sânge. În semn de cinstire a sacrificiului lor, la Medgidia a fost ridicat, acum opt decenii şi jumătate, un impresionant monument-criptă, în faţa căruia, an de an, la 11 noiembrie, de Ziua Armistiţiului în marele război din 1914-1918, se desfăşoară de atunci o emoţionantă ceremonie comemorativă.
La 14 august 1916, după doi ani de neutralitate, România intra în Primul Război Mondial de partea Triplei Antante, împotriva coaliţiei Puterilor Centrale, devenind implicit şi aliată a Serbiei vecine. Pe fundalul succeselor iniţiale din Transilvania, a intervenit, din păcate, dezastrul de la Turtucaia (19-24 august). Frontul dobrogean căpăta o importanţă esenţială, trupele române, cărora li s-au alăturat cele ruse, având de înfruntat ofensiva germano-bulgară a feldmareşalului Mackensen.
La încleştarea înverşunată de pe acest front, în răstimpul sfârşitului de vară şi toamnei anului 1916, au contribuit cu prisosinţă ostaşii şi ofiţerii Diviziei I de voluntari sârbi.
Împrejurările în care s-a constituit această divizie, iar apoi a ajuns în România, ţin aproape de domeniul ficţiunii.
Atentatul de la Sarajevo, comis la 28 iunie 1914 de tânărul bosniaco-sârb Gavrilo Princip împotriva arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul prezumtiv al tronului Austro-Ungariei, a dus la intrarea armatelor acestei ţări în Serbia şi la declanşarea Primului Război Mondial. Balcanii sunt în flăcări.
În condiţiile unei disproporţii evidente de forţe, rezistenţa vitejească a sârbilor a fost înfrântă, o parte din trupele lor retrăgându-se în munţii Albaniei, de unde au fost trimise pe Frontul din Salonic.
Iorga: „Cauza lor e şi cauza noastră”
Opinia publică din România a urmărit cu vie emoţie aceste evenimente, simpatizând vădit cu cauza sârbilor. O ilustrare evidentă a acestei simpatii o constituie înflăcărata conferinţă „Serbia eroică şi martiră”, suţinută de Nicolae Iorga la Ateneul Român, în ziua de 24 octombrie 1915. „Cauza lor dreaptă este şi cauza noastră”, declara, în faţa unui auditoriu care aplauda frenetic, marele istoric, făcând aluzie străvezie la dezideratul larg împărtăşit ca România să se alăture puterilor Antantei pentru a-şi satisface revendicările naţionale. „Trecutul nostru întreg, ca şi interesul nostru actual, ne impun să fim cu inima astăzi, cu fapta cât se va putea mai curând, alături de cei care reprezintă sublimul eroism înaintea obrăzniciei cuceritoare a celui mai puternic”, continua istoricul, pentru a sublinia apăsat: „toţi suntem cu Serbia, toţi acei care pot vorbi şi acei care încă nu pot vorbi” – cuvinte care nu mai aveau nevoie de nicio explicaţie. În mai puţin de un an, România se conforma vijeliosului îndemn din aula Ateneului, iar sârbii aveau să-şi arate recunoştinţa prin divizia de voluntari.
O incredibilă odisee, de la Marea Egee la Murmansk
Se cuvine amintit aici că pe fronturile de luptă existau în armata austro-ungară nu puţini ostaşi din Croaţia, Slovenia şi Bosnia Herţegovina, teritorii care nu se bucurau de independenţă, fiind incorporate în spaţiul chezaro-crăesc, iar aceşti ostaşi şi-ar fi dorit să se alăture fraţilor lor sârbi, care dobândiseră neatârnarea (toţi vorbind aceeaşi limbă, numai credinţele religioase fiind diferite, urmare a vicisitudinilor istorice). Prizonieratul sau dezertarea erau pentru aceştia căi de a-şi vedea împlinită dorinţa şi, din rândurile celor care căzuseră prizonieri ori dezertaseră la ruşi, plus un număr de sârbi, a fost formată o divizie de voluntari care, din primăvara anului 1916, se afla în pregătire la Odessa, pe teritoriul Imperiului Ţarist. Cadrele de conducere urmau a fi asigurate de ofiţeri ai armatei sârbe, aflate pe Frontul din Salonic.
