Istoricii au observat că Partidul Comunist Cehoslovac, care fusese înainte de 1948 cel mai moderat dintre toate partidele comuniste din Europa de Est, s-a transformat după lovitura de stat din februarie 1948 în cel mai dur dintre toate, comuniștii cehoslovaci remarcându-se prin „combinația lor de represivitate, rigiditate, xenofobie și ferocitate a epurărilor interne” .
PCCS începe să se schimbe abia după 1960, cedând în fața destalinizării dorite de Hrușciov. Cursul reformator din PCCS, încurajat inițial de Uniunea Sovietică, avea să ducă însă la una din marile crize ale comunismului. În ianuarie 1968, inflexibilul Antonín Novotný e înlocuit din funcția de Secretar General de slovacul Alexander Dubček, care promitea următoarele: „renovarea politicii țării și revitalizarea economiei acesteia, prin inițiativa partidului comunist; câștigarea încrederii publice în realitatea reformelor, instituționalizându-le sistematic și incluzând emanciparea operațională a statului și a instituțiilor sociale din cămașa de forță a înăbușitoarelor restricții de partid; și împiedicarea efervescenței rezultante de a depăși perimetrele sovietice de permisivitate post-1956.”
Viziunea lui Dubček de a crea un „socialism cu față umană” s-a bucurat de un adevărat sprijin popular, mai ales datorită măsurilor privind desființarea cenzurii și restabilirea libertății de exprimare. Cursul accelerat al reformelor prevăzute de Dubček i-a alertat însă pe sovietici, aceștia temându-se că „socialismul cu față umană” din Cehoslovacia pune în pericol întreg sistemul socialist și, mai ales, poate afecta interesele strategice ale URSS. De aceea, „Primăvara de la Praga” a ajuns să aibă aceeași soartă ca Revoluția Maghiară din 1956: în noaptea de 20-21 august 1968, o forță armată formată din trupe ale Organizației Tratatului de la Varșovia (Uniunea Sovietică, Bulgaria, Polonia și Ungaria) invadează Cehoslovacia și pune capăt procesului de liberalizare. Motivată prin doctrina Brejnev (sau doctrina suveranității limitate), invadarea Cehoslovaciei reprezintă momentul de răscruce al comunismului mondial, care a demonstrat încă o dată (după 4 noiembrie 1956) că independența țărilor socialiste este o utopie.
Represiunea ce a urmat invaziei sovietice din august 1968 nu a fost la fel de dură precum cea din Ungaria de după 1956. Dubček a fost înlocuit în aprilie 1969 cu Gustav Husák, un comunist conservator care aprecia că invazia sovietică fusese justificată și care avea să se asigure că idealurile Primăverii de la Praga vor fi reprimate.
Cehoslovacia post-1968
În schimb, regimul Husák a încercat aceeași politică de legitimare prin consumerism care i-a adus lui Kádár popularitatea în rândul maghiarilor. A fost tot un fel contract social între o societate ce trebuia să rămână pasivă și un regim al cărui mesaj era, după cum îl surprinde istoricul Timothy Garton Ash, următorul: „Uitați 1968. Uitați tradiția noastră democratică. Uitați că ați fost vreodată cetățeni cu drepturi și datorii. Uitați de politică. În schimb, vă oferim o viață sigură, confortabilă. Magazinele vor fi pline de mâncare și cârciumile de bere ieftină. [...] Tot ce vă cerem e să vă conformați exterior și public” .
Continuarea pe historia.ro
