Istoria sportului modern începe odată cu prima olimpiadă, organizată de baronul Pierre de Coubertin, în 1896, în speranţa că aceste jocuri sportive internaţionale vor contribui la pacea lumii, iar competiţia sportivă nu va fi afectată nici de rasa sportivilor, nici de religia acestora şi nici de politică. O utopie? Primul gest politic consemnat în cadrul unei competiţii olimpice a fost cel de la Jocurile olimpice intercalate de la Atena, din 1906: purtătorul drapelului SUA a refuzat în timpul ceremoniei de deschidere să-şi plece steagul în faţa regelui Eduard al VII-lea al Marii Britanii; era atât o sfidare americană şi irlandeză a monarhiei britanice, dar şi o critică făţişă la adresa faptului că steagul american nu fusese arborat pe stadion.
Studiu de caz: Berlin, 1936
Decizia desfăşurării Jocurilor Olimpice de vară din 1936 la Berlin fusese luată de către Comitetul Olimpic Internaţional la 31 mai 1931, în semn de reintegrare a Germaniei în comunitatea internaţională după înfrângerea suferită în Primul Război Mondial. Iniţial, Hitler a privit cu oarecare indiferenţă perspectiva acestui eveniment internaţional, apreciind mult mai mult victoria la box, din 1936, a campionului german Max Schmeling asupra americanului de culoare Joe Louis, cel care va poza apoi pentru un poster de propagandă americană antinazistă în timpul războiului. Führerul şi-a schimbat însă atitudinea după ce Goebbels i-a explicat uriaşa oportunitate propagandistică oferită pe plan intern şi internaţional de Jocurile Olimpice. Conform propagandei naziste, competiţia sportivă urma să reprezinte doar un cadru de afirmare a superiorităţii rasei ariene germane: omul nou nazist, cu muşchi puternici, păr blond, ochi albaştri, care se lupta pentru supravieţuire.
Campaniile antisemite evidente, actele dictatoriale ale regimului nazist generaseră în Statele Unite încă din 1935 o foarte aprinsă dezbatere cât priveşte participarea/neparticiparea la JO de la Berlin. Pentru unii, participarea ar fi reprezentat un semnal de sprijin al Reich-ului hitlerist, aducându-se în discuţie chestiuni privind discriminarea rasială antisemită, contrară spiritului olimpic, sau eventualele probleme de siguranţă ale sportivilor americani de culoare pe teritoriul Germaniei. Dimpotrivă, presa americanilor de culoare a susţinut participarea sportivilor de culoare la Jocurile Olimpice, deoarece victoriile acestora ar fi demolat miturile rasiale naziste. Spre deosebire de succesorii săi, preşedintele american F.D. Roosevelt nu s-a implicat deloc în decizia Comitetului Olimpic American.
Ipocriziile naziste: să ne prefacem că nu suntem antisemiţi
Pentru a potoli temerile marilor puteri liberale cât priveşte politica sa antisemită, Hitler – prin ministrul său al propagandei, Goebbels – a ordonat curăţarea Berlinului de afişe, însemne sau interdicţii antisemite (de genul „Evreii nu sunt admişi” de pe uşile restaurantelor sau din hoteluri), iar ziarului antisemit „Der Sturmer” a lui Julius Streicher i s-a suspendat temporar apariţia. În schimb, afişul oficial al Jocurilor Olimpice cuprindea o hartă a Europei care includea în graniţele Germaniei toate teritoriile locuite de vorbitori de limbă germană, iar Hitler nu s-a sfiit să părăsească ostentativ tribuna oficială în momentul cursei victorioase a atlelului de culoare american Jesse Owens, marea vedetă a competiţiei. Somat de reprezentanţii Comitatului Olimpic Internaţional fie să-i felicite pe toţi medaliaţii (nu doar pe cei arieni), fie pe nici unul, Hitler a preferat a doua variantă.
Niciun efort nu a fost precupeţit de propaganda condusă personal de Joseph Goebbels pentru ca numeroşii jurnalişti străini să nu simtă persecuţiile naziste antisemite şi să poată transmite simultan la radio şi televiziune corespondenţele lor sportive – acestea au fost primele transmisii televizate ale Jocurilor Olimpice, dar numai în Germania, în timp ce jurnaliştii germani trebuiau să respecte întocmai directivele amănunţite emise de Ministerul Propagandei. Ideea centrală era aceea a Germaniei-continuatoare a perfecţiunii omeneşti şi a tradiţiilor sportive ale Greciei antice. Acesta a fost, de altfel, şi subiectul controversatului film documentar al lui Leni Riefensthal, „Olympia”, lansat în 1938 şi laureat cu marele premiu la Festivalul de la Veneţia, chiar dacă nu există o părere unanimă în privinţa caracterului propagandistic al acestei producţii. Rezultatul celei de-a XI-a ediţii a Jocurilor Olimpice a fost – paradoxal – o impresie generală excelentă creată de noua Germanie a lui Hitler asupra opiniei publice şi liderilor politici din Europa. Propaganda lui Goebbels reuşise.
Continuarea pe historia.ro
