Pentru câteva săptămâni, Bucureştiul a devenit centrul lumii prin organizarea conferinţei de pace. Numele României s-a aflat de mai multe ori pe prima pagină a marilor ziare ale vremii, dar mai ales pe buzele politicienilor Europei. Cei mai mulţi lăudau intervenţia energică a României, în timp ce agenţii lor încercau să intervină pe lângă rege, prim-ministru sau alţi politicieni în favoarea intereselor lor sau ale protejaţilor lor. Beţia succesului României, atât pe plan militar, cât şi pe plan diplomatic, a fost însă de scurtă durată şi nici măcar murăturile bulgarilor din Cadrilaterul anexat nu au reuşit să îi trezească la realitate pe politicienii români. O retrospectivă la un secol de la anul de glorie al României pe plan internaţional ne arată dimensiunea reală a succesului militar şi diplomatic din 1913.
În urma războiului ruso-turc din 1877, România, care până atunci fusese un stat autonom în Imperiul Otoman, a obţinut independenţa. Rolul ei în război de partea ruşilor i-a asigurat recunoaşterea independenţei pe plan internaţional, statut consfinţit prin Tratatul de la Berlin din 1878. Rusia, pe de altă parte, a obţinut din partea turcilor teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, cunoscut sub numele Dobrogea; şi apoi a procedat la un schimb cu România, care a primit Dobrogea pentru sudul Basarabiei.
Câteva scurte precizări sunt necesare: întreg teritoriul dintre râurile Prut şi Nistru, până la Marea Neagră, fusese ocupat de ruşi după războiului ruso-turc din 1806-1812. În urma războiului Crimeii, în 1856, Rusia retrocedase Imperiului Otoman sudul Basarabiei, care fusese realipit Moldovei. Iar în 1859 se realizase unirea Moldovei cu Ţara Românească. În 1878, România a dat Rusiei sudul Basarabiei, în schimbul Dobrogei – astfel că Rusia şi-a întregit teritoriul ocupat până la Prut şi Dunăre, iar România a dobândit un debuşeu la Marea Neagră.
Dobrogea şi Cadrilaterul, mărul discordiei dintre români şi bulgari
În 1878, majoritatea populaţiei din Dobrogea era turcă şi tătară, doar în proporţie redusă erau români, ruşi şi bulgari. Pentru a justifica drepturile României asupra teritoriului, discursul politic şi istoriografic românesc invocă efemera stăpânire a lui Mircea cel Bătrân în jurul anului 1400 în Dobrogea, un argument „istoric” din aceeaşi categorie cu invocarea stăpânirii maghiare în Transilvania de către iredentismul maghiar. Acelaşi discurs al drepturilor „istorice” asupra Dobrogei l-au avut şi bulgarii.
Tot în urma războiului din 1877, câştigat de armatele rusă şi română, o parte a teritoriilor turceşti de la sud de Dunăre au format Bulgaria, ca stat autonom supus Imperiului Otoman. Înainte de formarea Bulgariei moderne, mulţi lideri ai mişcării naţionale bulgare au fost sprijiniţi de către România în acţiunile lor antiotomane. De altfel, în secolul al XIX-lea, la nordul Dunării şi-au iniţiat şi dezvoltat lupta naţională multe grupări politice greceşti, bulgare, sârbeşti sau albaneze. Desigur, nu este meritul exclusiv al românilor în sprijinirea acestor mişcări naţionale, cât mai ales implicarea, nu tocmai dezinteresată, a Rusiei şi Austriei.
Politicienii din Bulgaria modernă de după 1878 au promovat în conştiinţa publică bulgară, prin presă şi cărţi, ideea că Dobrogea era pământ bulgăresc, care urma să fie revendicat (şi apoi inclus) în Bulgaria Mare. Discursul antiromânesc devenea mai puternic pe măsură ce Bulgaria se afirma pe plan internaţional, mai ales la începutul secolului al XX-lea, prin anexarea Rumeliei şi prin declararea independenţei. În manualele de tactică militară se ajunsese până la tratarea Dobrogei ca teritoriu din Bulgaria „încă nedezrobită”[1]. Semnificativă este dispunerea marilor unităţi militare bulgare în strategia statului major de la Sofia înainte de 1912, fiind mai multe divizii pe graniţa de nord-est, către România, decât pe graniţa cu Turcia[2]. Discursul bulgarilor era perceput ca o ameninţare directă la adresa României, care era oricum, încă din 1878, nemulţumită de trasarea graniţei. De pe atunci ceruse rectificarea graniţei prin includerea Silistrei şi a localităţilor din jur, locuite şi de populaţie românească. Treptat s-a conturat în discursul politic de la Bucureşti ideea rectificării graniţei de sud prin încorporarea unui teritoriu mai larg, de la Silistra până către Balcic, la Marea Neagră, din raţiuni strategice. Iar creşterea importanţei Bulgariei pe plan internaţional era percepută ca un pericol la statutul de putere regională al României, poziţie la care aspirase încă de la începutul domniei regelui Carol I.
Continuarea pe historia.ro
