Pe de altă parte, specialiștii în relații internaționale și diplomație, precum profesorul John G. Stoessinger sau fostul secretar de stat american Henry Kissinger, susțin că declanșarea conflictului nu poate fi înțeleasă numai prin intermediul explicațiilor abstracte, precum sistemul de alianțe, militarismul sau naționalismul, ci este necesară și o înțelegere a aspectelor psihologice și de personalitate ale liderilor vremii.
Primul Război Mondial a izbucnit în urma asasinării arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului austro-ungar, de către un naționalist sârb, pe 28 iunie 1914, la Sarajevo. Oamenii care au pornit la luptă în august 1914 credeau că războiul va dura câteva săptămâni sau, cel mult, câteva luni. Puțini au prevăzut dezastrul care avea să schilodească Europa în următorii patru ani. Printre aceste excepții se număra și șeful de stat major general al Imperiului german, Helmuth von Moltke. El se aștepta la un conflict prelungit timp de câțiva ani, însă considera că războiul este inevitabil. În fapt, cei mai mulți oameni de stat din ajunul Marelui Război se comportau ca niște actori dintr-o tragedie greacă. Deznodământul teribil al evenimentelor, care au condus la conflict, era preconizat de mulți, însă părea de neoprit. Liderii vremii au încercat în mod repetat să se spele pe mâini de responsabilitatea declanșării războiului și să arunce vina pe umerii unei Providențe necruțătoare. Atitudinea lor fatalistă i-a influențat și pe istorici, mulți considerând că izbucnirea conflictului a fost cauzată de evenimente care au fost dincolo de controlul oamenilor.
Autorul american John G. Stoessinger, profesor de diplomație globală la Universitatea din San Diego, a contrazis această opinie în cartea sa Why Nations Go to War, publicată în 1974. Stoessinger argumentează că izbucnirea Primului Război Mondial nu a fost o fatalitate, ci rezultatul direct al deciziilor proaste luate de oameni aflați în poziții cheie. În cele mai multe cazuri, acești oameni nu erau rău intenționați, deși erau lipsiți de empatie. Dominați de spaimă și căzuți în capcana auto-amăgirii, liderii Marilor Puteri au luat decizii bazate pe teamă și pe o percepție greșită a realității. Autorul american critică opinia mecanicistă, împărtășită de mulți istorici, conform căreia războiul a fost declanșat de sistemul de alianțe, care a împărțit Marile Puteri în două blocuri rivale. Spre exemplu, susține profesorul american, la începutul lunii iulie 1914, Germania își susținea aliatul austro-ungar, care dorea să pedepsească Serbia pentru asasinarea moștenitorului tronului Austriei. Însă, până la sfârșitul aceleiași luni, când era clar că acțiunile Vienei determinau mobilizarea generală a Rusiei, în sprijinul Serbiei, Kaiserul a încercat să domolească pretențiile austriecilor. Dacă eforturile sale ar fi avut succes, sistemul de alianțe ar fi putut preveni războiul.
Greșeala Kaiserului
Kaiserul german a fost profund mâhnit când a aflat vestea asasinării arhiducelui Franz Ferdinand și a soției sale, Sophie. Wilhelm al II-lea îl simpatiza sincer pe moștenitorul tronului austriac. Când a aflat că ultimele cuvinte ale lui Franz Ferdinand au fost adresate soției sale, căreia i-a spus că „nu trebuie să moară, ci să trăiască pentru copiii lor”, indignarea și furia Kaiserului au fost îndreptate împotriva sârbilor, pe care îi considera „bandiți” și „criminali”.
Pe lângă sentimentele sale personale, Wilhelm considera că atentatul reprezintă o profundă amenințare împotriva principiului monarhic. Individ cu un caracter impetuos, Kaiserul dorea ca Austria să pedepsească Serbia cât mai repede. Pe 5 iulie, Wilhelm i-a asigurat pe austrieci că pot conta pe „sprijinul fidel” al Germaniei, chiar dacă acțiunea punitivă plănuită împotriva Serbiei îi va aduce în conflict cu Rusia. A doua zi, Wilhelm al II-lea a plecat în vacanță, ferm convins că bătrânul împărat Franz Joseph nu va declanșa un război. Adevărul este că Wilhelm nu avea habar de intențiile austriecilor. Îndemnat de un impuls generos, el a înmânat Austro-Ungariei un cec în alb, fără să se gândească la consecințe. Kaiserul era convins că Ţarul nu-i va susține pe sârbi și că toate capetele încoronate ale Europei vor face front comun împotriva amenințării regicidului. În plus, Wilhelm credea că legăturile monarhice sunt mai puternice decât cele etnice, fiind convins că Ţarul nu-i va sprijini pe slavii din Serbia împotriva sa. În ambele cazuri, împăratul german se înșela amarnic. Decizia Kaiserului de a sprijini Austro-Ungaria în orice circumstanță dovedește o extraordinară confuzie între sentimentele sale personale și judecata politică. Prietenia sa cu arhiducele Franz Ferdinand l-a determinat să pună soarta națiunii germane în mâinile conducătorilor altui stat, iar convingerea că legăturile monarhice îl vor determina pe vărul său, Ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, să nu-i sprijine pe sârbi l-a făcut să creadă că garanția oferită austriecilor nu prezintă niciun risc. Wilhelm al II-lea nu și-a dorit războiul, dar nu a fost nici un pion în mâna Providenței.
Ultimatumul Austriei
În acele zile tensionate ale lunii iulie 1914, soarta Austro-Ungariei se afla în mâinile a trei oameni: împăratul Franz Joseph, ministrul său de Externe, contele Leopold von Berchtold, și Conrad von Hötzendorf, șeful Statului Major al armatei imperiale. Urcat pe tron în 1848, Franz Joseph era un bătrân obosit. În trecut, toate războaiele purtate de el s-au încheiat cu înfrângeri și pierderi teritoriale. Nu ne putem îndoi că bătrânul de 84 de ani nu-și dorea nimic altceva decât să-și încheie domnia în pace. În plus, a doua parte a domniei sale a fost marcată de numeroase tragedii personale: asasinarea soției sale (Elisabeta, cunoscută mai ales sub numele Sisi), sinuciderea fiului său, Rudolf, iar acum asasinarea nepotului. Chiar dacă Hötzendorf a cerut mobilizarea imediată a armatei, după 5 iulie, împăratul a refuzat. Franz Joseph se temea de un atac al Rusiei și se îndoia de sprijinul Germaniei. În săptămânile următoare, sănătatea împăratului s-a înrăutățit. Atât din punct de vedere fizic, cât și mintal, Franz Joseph era depășit de situație. Deși este greu de demonstrat, putem presupune că bătrânul împărat nu înțelegea pe deplin consecințele politicilor susținute de ministrul său de Externe și de șeful Statului Major. Hötzendorf credea că Imperiul se află în pragul dezintegrării, atât din cauza decăderii interne, cât și a dușmanilor externi, și era ferm convins că asasinarea prințului moștenitor reprezintă o insultă care trebuie pedepsită cât mai repede.
Continuarea pe historia.ro.
