Deunăzi, mă aflam în anticamera unui cabinet medical. La un moment dat, pe scaunele de alături, s-au aşezat o doamnă şi fiul ei, un băiat de vreo 7-8 ani. De îndată ce mama i-a scos paltonul, tînărul a extras din buzunar un smartphone şi s-a cufundat, solitar, în utilizarea lui. Nu ştiu exact cum anume se folosea de sofisticatul instrument.
Comunica ceva pe „Facebook”? Se angaja în energice jocuri electronice? Fapt e că, din clipa în care a intrat „în dialog” cu telefonul, copilul a apucat pe o orbită cu totul străină de lumea din jur. Privea halucinat, lovit, brusc, de un autism irepresibil, ecranul din mîna lui stîngă şi zburda, agil, cu degetele mîinii drepte, pe suprafaţa lui luminoasă. Era „branşat”, dar singur. Nu vorbea cu nimeni (nici cu maică-sa), nu punea întrebări, nu privea în jur, nu vedea oameni şi obiecte, nu percepea nimic din ce se petrecea în preajma lui. Am văzut din ce în ce mai multe scene asemănătoare în varii locuri publice. Iar protagoniştii nu erau neapărat copii.
Am văzut cupluri, aşezate la o masă de cafenea sau pe o bancă în parc, cu telefoanele în mînă, trimiţîndu-şi, harnic, SMS-uri. Sau jucîndu-se fiecare pe aparatul lui, în ignorarea totală a celuilalt. Se spune că trăim într-o „eră a comunicării”. Şi e adevărat că mesaje şi informaţii ale tuturor şi de peste tot se prăvălesc torenţial asupra noastră. Viteza şi cantitatea comunicării au crescut enorm, dar, paradoxal, asta s-a întîmplat pe socoteala dialogului real, a cuvîntului rostit, a schimbului de priviri. Nu mai vorbim „faţă către faţă”, „ochi în ochi”. Au dispărut gestul, mimica, tăcerile semnificative. Limbajul – în mod normal unealtă şi substanţă a comunicării – tinde spre o inexpresivă standardizare. Se spune „txt” în loc de „text”, „k” în loc de ”ca”, „vb”, în loc de „vorbim”. Se „diluieşte”, se „şeruieşte”, „se dau like-uri”.
Mai multe pe adevarul
