Încă din timpurile homerice ale amazoanelor, femeile au însoţit, în diferite ipostaze, armatele formate din soldaţii-masculi luptători:fie purtau haine bărbăteşti şi arme luptând alături de cruciaţi, fie lucrau ca spălătorese sau bucătărese, fie doar pentru susţinerea moralului, tonusului şi libidoului vajnicilor luptători. Francezii – cine alţii? – au fost cei care au creat încă de la 1650 onorabilitatea statutului femeilor ataşate corpului militar, prin corpul aşa-numitelor „vivandiere“ (de la viande – carne, în franceză, sau vivenda – hrană, în latină). Vivandierele, spre deosebire de „cantiniere“ – care puteau lucra doar în tabere militare –, erau acceptate şi pe câmpul de luptă propriu-zis, pentru aducerea mâncării sau ca infirmiere. Vivandierele au început să dobândească un statut oficial mult mai bine conturat pe timpul războaielor napoleoniene, fiind apoi consfinţit şi printr-o uniformă aparte în armata celui de-al doilea imperiu francez. Marea majoritate a acestor vivandiere erau soţii ale militarilor, dar unele mai tinere se bucurau de o aură romantică, fiind considerate mascotele sau fiice ale regimentului, precum în opera omonimă a lui Donizetti, scrie revistaflacara.ro.
În aceeaşi perioadă a mijlocului secolului al XIX-lea, în Statele Unite, femeile au fost acceptate să însoţească trupele pe fronturile Războiului Civil, fie ca soţii, fie ca furnizoare a diferite servicii menajere sau sexuale, ceea ce, inevitabil, a dus la înflorirea prostituţiei şi proliferarea bolilor venerice aferente. Ca urmare, considerentele de ordin dermato-veneric s-au adăugat celor moral-creştine în a restrânge accesul prostituatelor şi al femeilor, în general, în apropierea sau chiar în mijlocul maselor din ce în ce mai mari de militari concentraţi în tabere sau pe fronturilor Primului Război Mondial. Prin Actul Conscripţiei din 1917 americanii au interzis prostituţia (adică bordelurile) şi vânzarea alcoolului în vecinătatea taberelor militare de instrucţie. Cu toate temerile morale şi medicale, ei nu s-au putut dispensa de înfiinţarea unui atât de necesar Corp permanent al infirmierelor din trupele terestre şi navale. Imensa nevoie de personal de sprijin specializat, creată de complexitatea din ce în ce mai mare a ducerii operaţiunilor militare din cel de-al Doilea Război Mondial, avea să deschidă însă definitiv porţile instituţiei militare în faţa avalanşei nestăvilite a urmaşelor Evei.
Aproape toate filmele despre cel de-al Doilea Război Mondial, fie acestea americane sau sovietice, depun mărturie despre prezenţa, în diferite posturi, a femeilor în uniformă, cu inevitabilele poveşti de dragoste adiacente. Statutul lor era însă diferit. Hitler rezervase femeilor germane doar funcţia de născătoare de copii arieni pentru proliferarea rasei germane, rolul tatălui fiind dedicat îndeobşte bărbaţilor din SS sau şi mai umilitoarea poziţie de sclave sexuale pentru menţinerea voinţei combative a soldaţilor germani. Conform reţetei naziste, sexul a fost militarizat şi ideologizat, fiind redus la o mecanică animalică, uneori violent-bestială, fie şi pentru a descuraja flagelul homosexualităţii din armata germană interbelică, încriminat de articolul 175 al Codului Penal, dar stimulat de practicile spartane din Hitlerjugend şi SS.
Americanii, la fel ca britanicii, au înrolat masiv femei în armatele lor pe funcţii specifice (dactilografe, telefoniste, şoferiţe, administratoare etc.) în cadrul Corpului Femeilor din Trupele Terestre (Women’s Army Corps), dar au distribuit şi prezervative, au difuzat trupelor şi filme documentare educative despre efectele devastatoare ale sifilisului şi gonoreii precum şi metodele de prevenţie, iar după 1944 au tratat infecţiile venerice cu penicilină. Yankeii (cu Richard Gere şi Vanessa Redgrave) sau Strada Hanovra (cu Harrison Ford, Christopher Plummer şi Lesley-Anne Down) sunt doar două dintre multele filme care vorbesc despre faptul că militarii timpurilor moderne nu sunt nişte produse regulamentare obediente aşa cum şi-ar dori generalii şi politicienii, ci bărbaţi şi femei din carne şi oase care-şi cer drepturile.
Pe timpul Războiului Rece, cam în perioada Războiului din Vietnam, în Occident a avut loc şi o Revoluţie Sexuală iniţiată de dr. Ben Kinsey, de festivalul de la Woodstock, de Beatles, de studenţii de la Sorbona şi care a fost resimţită doar de Lumea liberă, deoarece dincolo, în Lumea comunistă, se experimenta Omul nou multilateral dezvoltat. Vetustele şi ipocritele prejudecăţi sexuale au fost măturate de câmpul de trupuri goale ce ascultau Joan Baez, Janis Joplin şi Jimi Hendrix făcând dragoste şi nu război (Make Love, Not War), la doar câţiva ani după ce Marilyn Monroe le cântase în Coreea soldaţilor americani intraţi în delir. A apărut, în schimb, mai ales prin armatele occidentale (deoarece în cele comuniste funcţiona imbatabil castrarea ideologică de masă), spectrul ameninţător al SIDA şi al extinderii homosexualităţii, cel care va deveni un flagel al fostei falnice Armate Roşii abia după anul 2000, sub forma prostituţiei masculine.
Abia în anul 2008 a fost relaxată politica sexuală americană în campusurile militare din teatrele de operaţii din Afganistan şi Irak, în sensul că, deşi sunt descurajate, relaţiile sexuale nu mai sunt interzise cu desăvârşire, cu excepţia cuplurilor legal căsătorite, aşa cum era înainte.
