Îndurerat de suferinţa românilor pentru credinţa lor ortodoxă, a călătorit prin Transilvania, propovăduind pretutindeni credinţă ortodoxă. Era primit în tot locul că un înger din cer. Drumul lui până la Braşov a fost un adevărat alai de biruinţă creştină, aprinzând în sufletele credincioşilor dragostea de legea strămoşească. Pentru râvnă să în apărarea credinţei ortodoxe, a fost întemniţat la Sibiu şi, în cele din urmă, în fioroasă închisoare din Kuffstein, unde a murit, pentru mărturisirea credinţei ortodoxe.
Cuviosul Sofronie de la Cioara, s-a născut în satul Cioara, din părţile Orăştiei, că fiu al unei familii preoţeşti. Ucenicia în călugărie şi-a făcut-o în Ţară Românească. Reîntors la Cioara, a întemeiat un schit în mijlocul codrilor, învăţând pe români calea mântuirii. Pentru râvnă lui fără de Legea ortodoxă, a fost închis în temniţă de la Bobâlna. Eliberat de mulţime, Cuviosul mărturisitor a plecat în Munţii Apuseni, îndemnând pe credincioşi să ţină obiceiurile strămoşeşti. A fost prins din nou şi închis la Abrud. Eliberat încă o dată, mergea din loc în loc, ţinând soboare, adică adunări, şi învăţând poporul: "Stricaţi silnică unire cu Roma, învaţă el, cereţi episcop românesc în Transilvania!" Iar când a înţeles că şi-a împlinit chemarea, s-a retras la Mănăstirea Argeşului, unde s-a săvârşit cu pace.
Cel de al treilea luptător pentru dreapta credinţă a fost ţăranul Nicolae Oprea născut în Săliştea Sibiului. Tată de familie, plugar, mirean şi bun creştin, gata de jertfă pentru credinţă străbuna, fericitul Oprea a primit, că pe o mare cinste, sarcina să ducă "la împăratul", plângerile românilor: "Noi cerem, ziceau ei, în numele poporului, vlădică de legea noastră."
La început, curajul şi îndrăzneala românilor au fost întâmpinate cu ameninţări şi izgoniri. Cu timpul, ele s-au repetat şi au stârnit o prigonire şi multe întemniţări. În cele din urmă, în loc să i se împlinească cererile, fericiul Oprea a fost închis pe viaţă, în vestită temniţă de la Kuffstein, şi nu s-a mai întors niciodată, primind cununa nemuritoare a Mucenicilor.
La 21 octombrie 1948, însă, printr-o uluitoare întorsătură a Providenţei, fraţii noştri buni, uniţi de atunci, s-au desfăcut de Roma şi s-au întors acasă, la Biserica noastră strămoşească, maică noastră de obşte şi a praznicului zilei de astăzi. Dumnezeului nostru, slavă!
Sfântul Ioan din Galeş
Printre marii apărători transilvăneni ai dreptei credinţe, în faţă încercărilor autorităţilor habsburgice de a-i trece cu forţă la uniaţie, s-a numărat şi vrednicul preot Ioan Ioanes din satul Galeş, situat lângă Săliştea Sibiului. Nu cunoaştem date din viaţă lui. Presupunem că a fost hirotonit la Bucureşti, la Râmnic, ori la Carloviţ, că şi alţi tineri transilvăneni, întrucât pe atunci autorităţile habsburgice n-au primit niciun ierarh ortodox în Transilvania. într-un raport din 1746, al episcopului rutean uniat de la Muncaci, trimis în Transilvania că să culeagă date în legătură cu atitudinea românilor faţă de unirea cu Roma, printre cei care erau prezentaţi că potrivnici ai acesteia era menţionat şi preotul Ioan din Galeş. în decembrie 1750, se numără printre cei şase semnatari ai unui lung memoriu adresat de românii din părţile de sus ale Transilvaniei mitropolitului ortodox sârb din Carloviţ, Pavel Nenadovici, prin care relatau suferinţele pe care le îndură pentru credinţă strămoşească. în acelaşi memoriu erau prezentate şi propriile lui necazuri, prin cuvintele: „şi au trimis în numitul sat, în Galeş, doi slujitori ai cetăţii, că să prinză un popa şi n-au găsit pre popa acasă. şi era pe la mijlocul nopţii ci au găsit numai pre preutiasa să şi au început a o bate şi s-o lege iară ea a început a ţipă. Vecinii au sărit să vadă ce va să fie, slujitorii au tras cu un pistol s-au puşcat un om şi numaidecât au căzut…”. Cu două săptămâni înainte de Pastile anului 1752, preoţii Ioan din Poiana Sibiului şi Ioan din Galeş împreună cu câţiva credincioşi au plecat la Becicherec, în Banat, unde se găseau alţi doi neînfricaţi luptători pentru Ortodoxie, anume preotul Moise Măcinic din Sibiel şi credinciosul Oprea Miclaus din Sălişte, pentru a le duce un memoriu al românilor din părţile de sud ale Transilvaniei, că ei să-l prezinte apoi împărătesei Maria Tereza la Viena.
Reîntors din Banat, preotul Ioan se află din nou în fruntea mişcării de apărare a Ortodoxiei, pentru că la 16 aprilie 1756, episcopul uniat Petru Pavel Aron de la Blaj înştiinţa autorităţile de stat despre activitatea lui. Se pare că s-au mai înaintat plângeri şi s-au luat măsuri împotriva lui, de vreme ce în aceeaşi luna, el adresa o notă-protest Primăriei oraşului Sibiu, declarând cu demnitate că dacă au trimis la el „călăraşi şi plăieşi noaptea, că la un hoţ, iară nu că la un preot nevinovat, pentru această în ariste (arest, n.n.) nu voi veni, că nu sunt talhariu”.
Dar la scurt timp, în luna mai 1756, a fost arestat şi dus în lanţuri la Sibiu. Bătrânul sau tată, Ioan Burborea (Varvorea) înainta atunci o plângere autorităţilor cerând eliberarea lui din închisoare, pe cauţiune sau cel puţin să-i dezlege lanţurile şi să se poată bucură de lumina zilei. Nimeni n-a ţinut seama de rugămintea unui tată îndurerat de suferinţele fiului sau, preotul Ioan. Dimpotrivă, împărăteasa Maria Tereza a dat ordin să fie dus pe ascuns în închisoarea cetăţii Deva, urmând să fie reţinut acolo pentru tot restul vieţii („ad perpetuos carceres”).
În anul următor, Curtea din Viena a cerut autorităţilor transilvane să-l deporteze fie într-o fortăreaţa din Italia, fie în oraşul austriac Graz, unde urmă să fie închis până la moarte. Dintr-o corespondenţă ulterioară, aflăm că a fost dus cu escortă militară de la Deva în Banat, iar de acolo la Graz.
Spre deosebire de alţi tovarăşi ai săi de suferinţă, despre al căror sfârşit nu ştim nimic, despre părintele Ioan din Galeş avem două mărturii târzii. Astfel, cronicarul braşovean Radu Duma scria că, în anul 1776, câţiva negustori din Braşov, veniţi în afaceri comerciale la Graz, l-au cercetat în închisoare. Preotul Ioan le-a declarat că „mai bine va muri acolo decât să-şi lase credinţă cea pravoslavnică”. Se pare că după un şir lung de ani a fost mutat în închisoarea de la Kufstein unde şi-au sfârşit viaţă şi alţi mucenici ai Ortodoxiei transilvane. într-adevăr, în 1780, un alt deţinut de acolo, călugărul sârb Ghenadie Vasici, a reuşit să trimită o scrisoare către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse şi ţarinei Ecaterina a ÎI-a, rugându-i să intervină la Curtea din Viena pentru eliberarea lui. între altele, Ghenadie scria: „Aici în fortăreaţa este şi un preot român din Transilvania, cu numele Ioan care pătimeşte în robie de 24 de ani pentru credinţă ortodoxă”. Acesta nu putea fi decât Ioan din Galeş, întemniţat cu 24 de ani în urmă, adică în 1756. Acolo şi-a sfârşit viaţă, departe de familia şi de păstoriţii săi, cinstitul preot mărturisitor al Ortodoxiei, Ioan din Galeşul Sibiului.
La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a procedat la canonizarea oficială părintelui Ioan, cel împodobit cu nimbul muceniciei, pentru statornicia să în dreapta credinţă ortodoxă. ţinând seama de viaţă şi de pătimirea lui, în şedinţa Sfântului Sinod din 20 iunie 1992, s-a hotărât că preotul mărturisitor Ioan din Galeş să fie trecut în rândul sfinţilor. Pomenirea lui se face în fiecare an la 21 octombrie, odată cu ceilalţi mucenici şi mărturisitori ai Ortodoxiei ardelene: ieromonahii Visarion şi Sofronie, credinciosul Oprea din Sălişte şi preotul Moise din Sibiel. Să-i cinstim şi noi pe cei doi preoţi ardeleni mucenici cântând: „Preoţi cu chemare sfânta, Moise şi Ioan, că nişte ostaşi adevăraţi ai lui Hristos Dumnezeu, cu putere aţi propovăduit dreapta credinţă şi mărturisitori ai Ortodoxiei v-aţi făcut pentru poporul cel dreptcredincios, moarte mucenicească primind. Drept aceea, rugaţi pe Hristos Dumnezeu să dăruiască Bisericii Sale pace şi credinţă, iar sufletelor noastre mare milă” (Troparele celor doi preoţi mărturisitori, glasul I).
Sfântul Moise Măcinic din Sibiel
Printre marii apărători ai dreptei credinţe a românilor din Transilvania în veacul al XVIII-lea, la loc de cinste trebuie aşezat şi preotul Moise Măcinic din Sibiel, sat aşezat în Mărginimea Sibiului. Câteva ştiri despre viaţă să desprindem dintr-o declaraţie pe care a dat-o el însuşi în faţă unei comisii de anchetă la Viena în zilele de 14 şi 15 aprilie 1752. între altele, el declara că toţi credincioşii din Sibiel l-au rugat, în urmă cu vreo 6 ani, să plece la Bucureşti spre a fi hirotonit preot, ceea ce s-a şi făcut, prin punerea mâinilor mitropolitului Ungrovlahiei, Neofit Cretanul. La scurt timp după hirotonie, episcopul rutean uniat Manuil Olszavski din Muncaci, trimis de autorităţi să cerceteze starea de spirit a credincioşilor ortodocşi din Transilvania, constată că printre cei care se împotriveau cu mai multă tărie uniaţiei se numără şi „popa Măcinic din Sibiel”. Se pare că în urmă acestei acţiuni a fost arestat, după cum declara el însuşi la anchetă de care pomeneam: „Apoi m-am întors acasă în Sibiu şi am pătimit acolo 17 luni, până când, în cele din urmă, am fost eliberat din temniţă, cu condiţia să mă las de slujba preoţească şi să mă hrănesc din muncă braţelor că un simplu ţăran, până se va ivi vreun episcop să-mi dea porunca ce am de făcut mai departe. Mulţumindu-mă cu această, m-am întors acasă, nu am mai făcut nicio slujba preoţească, ci am trăit în linişte, că un ţăran, până când a venit în satul nostru domnul vicar Petru Aron (uniat de la Blaj, n.n.), care m-a chemat înaintea lui şi a poftit să-i fac un nou jurământ preoţesc. Cum însă eu nu am voit să mai fac alt jurământ, afară de acela pe care îl făcusem la Bucureşti, a sosit porunca la sat să mă dea iarăşi prins”. Din această pricina şi-a lăsat familia şi a fugit în Banat, la Becicherec, unde se găsea un alt mare apărător al Ortodoxiei, oierul Oprea Miclaus din Săliştea Sibiului. Acolo, spunea el, „am trăit şi m-am hrănit cu lucrul mâinilor mele”.
La 10 decembrie 1750, „popa Măcinic” se numără printre cei şase semnatari ai unui lung şi emoţionant memoriu adresat mitropolitului sârb Pavel Nenadovici de la Carloviţ, în care îi relatau toate suferinţele pe care le îndurau credincioşii ortodocşi din Transilvania.
În anul 1752, cu două săptămâni înainte de Paşti, au sosit în Becicherec, preoţii Ioan din Poiana Sibiului şi Ioan din Galeş, împreună „cu mai mulţi români”, aducând un memoriu al credincioşilor din părţile Făgăraşului, Sibiului, Sebeşului şi Orăştiei, pe care Oprea Miclaus şi Moise Măcinic urmau să-l prezinte împărătesei Maria Tereza la Viena. în adevăr, după traducerea memoriului în limba germană, la Timişoara, cei doi s-au îndreptat spre capitală împărăţiei habsburgice. Din interogatoriul ce li s-a luat atunci, reiese că Oprea Miclaus era acum pentru a treia oară la Viena, în aceeaşi calitate de trimis al credincioşilor ortodocşi din Transilvania, pe când tânărul preot Moise era pentru prima oară. Cu câteva zile înainte, au fost primiţi în audienţă de împărăteasa Maria Tereza şi cancelarul Kaunitz.
Dar în loc să li se dea răspuns la plângerea pe care o înaintaseră Curţii, cei doi trimişi ai clerului şi credincioşilor din Mărginimea Sibiului au fost arestaţi şi aruncaţi în închisoarea de la Kufstein. Au fost aşteptaţi zadarnic de familiile, de consătenii şi de toţi mărturisitorii dreptei credinţe, în numele cărora făcuseră acel drum lung şi obositor până la Viena. La trei ani de temniţă, deci în 1755, reprezentanţii românilor ortodocşi din sudul Transilvaniei întocmeau o scrisoare către mitropolitul Pavel Nenadovici, prin care-l informau de multele suferinţe pe care le îndurau pentru credinţă lor. între altele, îl rugau „să ne lăsaţi pentru Hristos şi pentru aceşti oameni cari i-au trimis ţară la împărăţie, anume Oprea Miclaus, popa Măcinic, căci multă dorire are ţară de ei, care nu ştim sunt undeva sau ba”.
Îngrijoraţi de soarta lor, la 4 decembrie 1756, săliştenii adresează un nou memoriu către acelaşi mitropolit, relatând că: „nu este putere mai multă a putea răbda răul care ne cade nouă asupra de la popii cei uniţi în toate zilele şi supărările, că în toate zilele ne prind la arest şi ne casnesc (chinuiesc, n.n.) cum este mai rău, încă ne dau şi în mâna birăilor (primari, n.n.), de ne închid prin temniţe, deci de al lor mare rău ne-am pustiit tot, şi case şi moşii şi sedem tot fugiţi la păduri, fiindcă nouă nu ne trebuiesc popii cei uniţi până la moarte”. Iar în partea finală a memoriului scriau: „şi ne rugăm … pentru ai noştri care noi satele i-am ales oameni şi i-am trimis la prea înălţată Curte, anume popa Măcinic şi Oprea Miclaus. Să fii Maria Ta într-ajutor că să ne sloboadă, căci sunt oameni buni şi sunt oameni de noi toţi şi cu voia noastră trimişi”. La adunarea convocată de cuviosul ieromonah Sofronie de la Cioara, în februarie 1761, la Albă Iulia, s-a cerut, de asemenea, eliberarea lui Oprea Miclaus şi a preoţilor Măcinic din Sibiel, Ioan din Galeş şi Ioan din Sadu. într-un memoriu cu dată de 7 aprilie 1761, înaintat generalului Nicolae Adolf von Bukow, sosit cu două zile înainte la Sibiu, se cerea eliberarea aceloraşi deţinuţi, căci „ei n-au vină mai mare decât noi toţi românii din Transilvania, noi i-am înduplecat să umble pentru legea noastră”.
Cei care întocmiseră memoriile respective n-aveau de unde să ştie că pe la începutul anului 1756 unul din prizonierii de la Kufstein a izbutit să fugă din robie. Guvernul ardelean cerea autorităţilor în subordine să supravegheze pe soţia lui Oprea Miclaus, socotind că el este cel evadat. S-ar putea că acela care fugise să fi fost prins şi readus în închisoare, ori va fi pierit de foame şi de frig în munţii Tirolului şi desigur cei de acasă nu vor fi ştiut nimic de soarta lui. Acasă n-a ajuns niciunul, din moment ce s-au făcut atâtea intervenţii pentru eliberarea lor, iar soţia lui Oprea, Stana, cerea îndurare împăratului Iosif ÎI, să-l elibereze măcar acum, după o robie de 30 de ani. Conducerea închisorii raporta că nu se ştia nimic despre el. înseamnă că amândoi şi-au sfârşit zilele în fioroasă temniţă de la Kufstein, jertfindu-şi viaţă pentru credinţă ortodoxă, câştigând pentru această cununile muceniciei.
Sfântul Cuvios Ilarion cel Mare (+372)
Acest Preacuvios Ilarion s-a născut în ţinutul Gaza din Palestina, pe vremea împărăţiei marelui Constantin (313-337), trăgându-se din părinţi necredincioşi. A fost trimis de tânăr la Alexandria să înveţe carte şi, acolo, deprinzând degrabă înţelepciunea pe care lumea o caută, a descoperit şi înţelepciunea cea duhovnicească şi, crezând în Hristos, a primit Sfântul Botez.
Deci, ardea cu inima de dragostea lui Dumnezeu şi gândea în ce chip ar putea să-i placă Lui. Şi, auzind de Sfântul Antonie cel Mare, a dorit să-l vadă şi a mers la dansul cu sârguinţă şi, făcându-se următor marelui Părinte, a rămas lângă dansul multă vreme, cunoscând calea care duce la călugăr la împlinirea să, la viaţă lui cea asemenea cu îngerii, la desele lui rugăciuni cele cu osârdie, la lucrul mâinilor şi la osteneală cea neîncetată, la post şi înfrânare, la iubire de aproapele şi la toată trăirea monahală, cea desăvârşită.
Deci, întorcându-se în patria să şi aflând de moartea părinţilor săi, a împărţit averea rudelor şi săracilor, nelăsând nimic pentru sine şi, lepadandu-se de lume, s-a făcut ucenic al Mântuitorului şi următor sărăciei Lui, Drept aceea, căutând singurătatea şi liniştea pustiei, a mers mai întâi în pustia de lângă Maiuma Gazei, din Palestina. Şi, vieţuind acolo mulţi ani, veneau la dansul noroadele, căutând ajutor în nevoile lor, la sfintele lui rugăciuni, că el, plecându-se spre milă, se ruga pentru dânşii, iar Domnul Hristos proslăvea pe sfântul Sau, întărind rugăciunea lui cu darul facerii de minuni. Şi a străbătut astfel vestea despre el în toată Palestina şi se înmulţea numărul ucenicilor. Şi zicea după fiecare minune: "Nu s-a făcut această prin puterea noastră, ci prin darul cel iubitor de oameni al Mântuitorului, Care ducerile noastre le-a luat asupra Să. Deci pe El să-L slăvim şi să-I mulţumim." Şi se înmulţeau mănăstirile în Palestina, scrie calendarortodox.ro.
Deci, nesuferind tulburarea mulţimilor şi cinstirea oamenilor şi primind şi descoperire de la Dumnezeu, a mers în pustia Peluziei şi în cea a Sfântului Antonie, după trecerea din viaţă a acestuia. Văzând, însă, că nici aici nu poate să se ascundă de oameni, s-a dus în pustia din părţile Libiei, de unde, urcându-se în corabie, a mers în Sicilia, făcând, minuni şi neprimind răsplată de la nimeni, nici o fărâmă de pâini, că pâinea şi-o câştigă împletind coşuri şi muncind pământul. Şi zicea Sfântul: "Nici aici nu este cu putinţă, fiilor, să vieţuim. Să mergem în altă parte, unde nimeni nu ne ştie pe noi." Şi aşa s-au dus în taină în Epidaura Dalmaţiei, iar de acolo, după oarecare vreme, fiind slăvit de oameni, s-a dus cu ucenicii săi în insula Ciprului. ŞI caută un loc pustiu unde să-şi sfârşească, în linişte, viaţă să. Deci, găsindu-şi aici liniştea, după cinci ani de viaţă, a simţit că i se apropie sfârşitul şi grăia cu mintea limpede: "Ieşi, suflete al meu, ce te temi? De ce te tulburi? Ai slujit lui Hristos optzeci de ani şi te temi de moarte?" Şi cu aceste cuvinte şi-a dat sufletul lui Dumnezeu. Iar trupul lui s-a aşezat la Maiuma Palestinei, la mănăstirea lui cea dintâi, încât palestinienii ziceau: "Noi avem trupul Sfântului Ilarion"; iar ciprioţii ziceau: "Noi avem duhul lui." Că ceea ce a fost Sfântul Antonie pentru Egipt, a fost Sfântul Ilarion pentru palestiniei.
