Politologul american John G. Stoessinger a numit războiul din Vietnam o tragedie în cinci acte, fiecare condus de câte un președinte care, neînțelegând realitatea conflictului din Indochina și orbit fie de speranțe, fie de teamă, a adâncit și mai mult America în cea mai profundă criză din istoria sa modernă. Potrivit lui Stoessinger, fiecare dintre cei cinci președinți au luat decizii care au dus la escaladarea războiului și, în fond, la dezastrul final. Care au fost acestea?
Truman vede în Asia o a doua Europă
Inițial, președintele Truman, preocupat de problemele din Europa, nu a intervenit activ în Indochina, regiune în care principalele probleme erau de ordin colonial. Însă ca adversar al colonialismului, Truman a privit favorabil lupta naționalistă a lui Ho Chi Minh și i-a îndemnat pe francezi să încheie conflictul. Abia în anii '50 percepția președintelui asupra spațiului indochinez s-a schimbat, dar nu pe baza evenimentelor locale, ci a evoluției situației din Europa. Să punem situația în context: Războiul Rece începuse oficial, americanii se confruntaseră în Europa cu criza grecească, cu criza Berlinului și cu preluarea puterii de către comuniști în toate statele est-europene. Ca atare, după noua diviziune Est-Vest, președintele Truman – și americanii în general – a început să privească lumea după această schemă, ajungând la concluzia că și Asia trebuie tratată la fel. Ca atare, frontierele lumii libere au fost extinse și în spațiul asiatic. Apoi, după victoria comunistă din China, Ho Chi Minh a devenit dintr-o dată agent al Moscovei, iar lupta anticolonială din Indochina parte a războiului comunism-anticomunism.
Americanii și-au reevaluat astfel percepția asupra spațiului asiatic, pe care îl integrează schemei de gândire a Războiului Rece. Prin urmare, din promotori ai anticolonialismului specific Indochinei, americanii ajung să se opună mișcării lui Ho Chi Minh văzând în ea doar un asalt comunist. Astfel, SUA a început să acorde sprijin financiar Franței în războiul din Indochina. În mai 1950, francezii primesc 23 milioane de dolari asistență economică și alte 15 milioane în ajutor militar, iar Franța a ajuns să fie privită drept luptător în lupta anticomunistă. Ulterior, sumele vor fi majorate treptat.
Ceea ce a făcut președintele Truman la începutul anilor '50 a fost să transfere imaginea Războiului Rece din Europa asupra Asiei de Sud-Est și să-și bazeze politica externă pe această analogie superficială care ignora complet realitățile din Indochina.
Eisenhower continuă lupta Franței
Succesorul lui Truman, Dwight E. Eisenhower, și secretarul său de stat, John Foster Dulles, erau convinși că, așa cum o făcuseră și în Coreea, chinezii vor interveni în lupta din Indochina de partea lui Ho Chi Minh. Ca atare, au sporit ajutorul militar acordat Franței până la suma de 500 mil. de dolari în 1953 și 1 miliard în 1954, ajungând să acopere jumătate din costurile totale ale războiului. Americanii au ajuns astfel să fie și mai implicați în conflictul asiatic, din cauza unei percepții greșite asupra intențiilor chineze. China nu intenționa să mai intervină în acest conflict și a acordat asistență vietnamezilor doar cât să poată păstra echilibrul în luptă.
În 1954, confruntați cu asediul de la Dien Bien Phu, francezii au cerut intervenția directă a americanilor, pe care Eisenhower o refuză (în ciuda opoziției vice-președintelui și a liderilor militari). În același ani, războiul împotriva Franței ia oficial sfârșit prin acordul de la Geneva, iar americanii sprijină creareaunei Organizații a Asiei de Sud-Est (SEATO).
La Geneva s-a decis crearea a trei state independente, Laos, Cambodgia și Vietnam, acesta din urmă fiind împărțit în două, după modelul coreean, pe linia paralelei 17. Forțele Vietminh se regrupau la nord de această linie, în timp ce sudul se grupa în jurul fostei administrații coloniale.
S-a decis însă ca, în doi ani, să fie organizate alegeri pentru unificarea politică a statului. Americanii au păstrat o atitudine ambivalentă față de problemele negociate în cadrul conferinței, ei nesemnând acordurile finale, cu promisiunea totuși că nu vor lua măsuri pentru perturbarea înțelegerii. În același timp, administrația Eisenhower a căutat o soluție separată pentru protejarea Asiei de Sud-Est de amenințarea comunistă, sub forma SEATO (Organizația Tratatului Asiei de Sud-Est), creată după model NATO ca organizație de securitate colectivă. În această organizație au fost incluse noile state Cambodgia, Laos și Vietnamul de Sud, perceput deci ca stat separat. În opinia lui Ho Chi Minh, această schemă gândită de americani era menită să-i anuleze influența în Vietnamul de Sud; cu toate acestea, el își retrage forțele, convins că la alegerile ce urmau să fie organizate în doi ani va câștiga (și americanii credeau același lucru!).
Continuarea pe historia.ro
