Povestea primei femei instructor auto din România

 
Barbara Panco
Barbara Panco

Absolventă a Şcolii de şoferi amatori a Judeţului Ilfov în 1976, Barbara Panco este prima femeie instructor auto din România. A condus camioane, taxiuri, autobuze, maşini de teren şi a învăţat să şofeze aproximativ 1.500 de elevi. La începutul anilor ’80 a câştigat premii la Raliul Femeii şi la Campionatele de Îndemânare Auto, iar în 2008 i-a apărut la Humanitas cartea „Legislaţia rutieră pe înţelesul tuturor”.

Un traseu profesional cu totul atipic pentru o femeie care se trage dintr-o familie boierească faimoasă, familia Ghica, şi care se pregătea în anii ’60 să devină profesoară de limbă franceză, de vreme ce aceasta era limba care se vorbea în casă.

În ziua de azi, ca femeie la volan, nu eşti expusă unor priviri neîncrezătoare. Poate doar unor claxoane prelungi şi unor replici de genul „Treci la craaatiţă!”. Există şi femei taximetrist (o apariţie rară, ce-i drept), şi femei instructor auto.

Dar, prin 1976, dacă te-ai fi dus la Şcoala de şoferi amatori din Bucureşti ca să te înscrii la un curs de instructori, ţi s-ar fi spus „Dumneata nu ştii că nu există femeie instructor?!”. Şi, dacă ai fi fost ca Barbara, ai fi zis „Şi care-i problema?”. „Eu nu mă încurc cu femei”, i-a răspuns directorul. „Preferinţele dumitale sexuale nu mă interesează”, i-a zis Barbara, înainte să fie dată afară şi etichetată obraznică. Dar nu şi-a pus pofta în cui; şi s-a dus la şcoala de la Buftea, unde i-a zis directorului că există femeie prim-ministru, Indira Gandhi. „Chiar credeţi că e mai uşor să fii prim-ministru decât instructor auto?” De data asta i s-a răspuns „Du-mă până la Bucureşti şi înapoi. Dacă-mi place, te iau”. Şi i-a plăcut.

Povestea începe însă un pic mai devreme. Nu cu vreo 30 de ani, aşa cum mi-am imaginat eu (ca să aibă înclinaţia asta, trebuie să se fi jucat de mică nu cu păpuşi, ci cu maşinuţele fratelui), ci doar cu vreo zece. Barbara era studentă la Limbi Străine, la franceză (limba care se vorbea acasă), şi, în anul patru, s-a dus să facă practică în şcoală. A intrat în clasă, a salutat cu „Bonjour, mes enfants!”, dar nimeni nu i-a răspuns. Când i-a întrebat pe copii dacă au înţeles ce le-a zis, o mână timidă s-a ridicat şi o voce a grăit: „Bună ziua, elefanţii mei…”. Pe viitoarea profesoară de franceză a cuprins-o o tristeţe teribilă la gândul că va fi trimisă să predea la ţară, unor elevi despre care credea că vor fi şi mai prost pregătiţi decât cei din Bucureşti.

„Eu mă fac şofer de camion!”

Pe drumul spre casă, Barbara a cumpărat pentru prima oară un ziar, „Informaţia Bucureştiului” („Pe vremea aia nu cumpăram ziare, că erau pline de discursurile lui Ceauşescu, vizitele la CAP şi alte alea.”). Şi a citit despre şcoala de şoferi profesionişti a ITB (actualul RATB). „Asta e soluţia la problemele mele existenţiale”, şi-a spus în sinea ei, după care s-a dus la părinţi şi i-a anunţat: „Eu mă fac şofer de camion!”. Iar mama i-a răspuns: „Dacă vrei să fii măturătoare de stradă, eu n-am nimic împotrivă. Dar strada măturată de tine trebuie să fie perfectă”. Şi aşa a ajuns să înveţe alături de colegi care aveau între două şi şapte clase. „Eram considerată un animal ciudat, o snoabă. Citeam în franceză şi mă întreba lumea dacă înţeleg ce scrie.”

După şcoală, a lucrat trei ani pe camion, apoi s-a făcut taximetrist (se câştiga mai bine), apoi şofer de autobuz („Aici am rezistat doar trei luni, pentru că eu, dacă fac de câteva ori acelaşi drum, înnebunesc.”) şi şofer pe IMS (precursorul Aro-ului), la Institutul Politehnic („Asta a fost o perioadă foarte frumoasă, călătoream prin toată ţara”). În timpul liber, şi-a crescut copiii, a participat la raliuri (a câştigat şi premii la Raliul Femeii şi la Campionatele de Îndemânare Auto) şi a citit – „probabil la fel de mult cât citeau alţii, în servicii intelectuale. Citeam la capăt de linie, cât se descărca marfa sau cât timp aşteptam un client în taxi”. A învăţat multe din cărţi, inclusiv cum să depaneze un radiator: „Cu manualul în faţă am demontat şi înşirat piesele în ordine, că altfel n-aş fi ştiut să le mai pun la loc. Şi a funcţionat! Îmi place mecanica şi nu mă deranjează genul ăsta de murdărie, care se spală cu benzină. Mai scârboasă mi se pare mizeria din tramvai, care e făcută de oameni”.

Bunica Barbarei, şefa Crucii Roşii pe Frontul de Est

În ’72 părinţii au fugit în Franţa, iar Barbara a fost anchetată şi presată să semneze declaraţii false. „Am refuzat şi, când au început să mă ameninţe, le-am zis: Ştiţi ce sunt eu? Sunt şofer. Mai jos de atât n-aveţi ce-mi face. Plec de la taxi, mă duc pe basculantă, car moloz, mă fac tractorist la CAP. Nu mi-e frică.” Poate că a moştenit curajul de la bunica, Georgette Ghica, şefa Crucii Roşii pe Frontul de Est, care declara la proces „Sunt bestie. Până acum eram bestie moşierească; acum, nemaiavând moşie, sunt doar bestie”.

Continuarea pe historia.ro




Adaugă părerea ta

  • Connect
Autorul este singurul responsabil pentru comentariile postate pe acest site si isi asuma in intregime consecintele legale, implicit eventualele prejudicii cauzate, in cazul unor actiuni legale impotriva celor afirmate.
print


Iti place noua modalitate de votare pe Realitatea.net?