„Nu voi uita niciodată Crăciunul anului 1990. Aveam paisprezece ani, Maria, sora mea, avea șaisprezece ani, iar Jeni, cealaltă soră, nu împlinise încă optsprezece ani. Eram noi trei şi mama. Tata murise de 5 ani în accident la mină.
Cu o lună înainte de Crăciun, preotul nostru a anunţat o colectă specială pentru cea mai săracă familie din Biserică. A cerut ca fiecare să economisească timp de o lună ceva bani ca să dea acelei familii pe care creștinii din parohie o vor considera cea mai săracă.
Ne-am gândit ce am putea face noi patru. Planul mamei a fost să mâncăm timp de o lună de zile numai cartofi. Astfel, puteam economisi 300 lei. De asemenea, dacă vom sta cu becul stins seară de seară mai puteam economisi 100 lei. Eu cu Maria am facut curăţenie la câţiva bogaţi, iar Jeni a vândut ceva felicitări făcute de ea. Seara pe întuneric, vorbeam şi ne imaginam cum familia aceea se va bucura. Eram în Biserică noi și încă 80 de membri, iar mama a calculat că se va strânge încă de douăzeci de ori atât cât avem noi, mai ales că preotul ne aducea aminte în fiecare duminică de colectă.
Cu o zi înainte de Crăciun, am plecat cu Maria la magazin să schimbăm banii în bancnote nou-nouţe. Aşa am învățat noi că trebuie să-I dăm lui Dumnezeu. Am venit acasă cu 800 lei. O bancnotă de 500 lei și trei bancnote de 100 lei. Niciodată nu am avut atâţia bani. Nu ne păsa că n-aveam haine de Crăciun. Noi eram fericite. N-am putut dormi toată noaptea de nerăbdare.
A doua zi, în ziua de Crăciun, ploua cu găleata, iar noi n-aveam umbrelă. Biserica era la doi kilometri de casă, dar nouă nu ne păsa cât de ude vom fi. Jeni avea găuri în pantofi şi a pus nişte hârtie. Pe drum hârtia s-a udat, iar ea era leoarcă la picioare. Am stat bucuroase în Biserică, deşi am auzit câteva fete de la cor râzând de rochiile noastre cele vechi. Dar mai auziserăm asta şi nu ne-a durut. Cu banii în mână eram bogate. Când s-a facut colecta, mama a pus bancnota de 500 lei, iar noi fiecare câte una de 100 lei.
Pe drum spre casa cântam de bucurie. La amiază mama ne-a făcut o surpriză. Cumpărase 10 ouă pe care le-a fiert şi le-am mâncat cu cartofi prăjiti. Era ziua de Crăciun şi noi ne simţeam aşa de bine.
Dar pe la ora 15 a venit la noi preotul. A chemat-o pe mama la uşă. Când a intrat mama în casă era albă ca varul şi ţinea un plic în mână. Am întrebat-o ce este în plic şi abia după jumătate de oră mama l-a deschis. În plic era o bancnotă de 500 lei, trei bancnote de 100 lei și 40 de bancnote de 10 lei. În total 1.200 lei. Nimeni n-a spus nimic, doar ne uitam la podea. Cu câteva minute mai înainte ne simţeam ca nişte milionare. Acum, cu plicul în mână, ne simţeam ca nişte copii teribil de săraci. Nouă ne părea bine că suntem bogaţi față de alţii, deoarece aveam cartofi. Apoi ştiam că suntem bogaţi întrucât aveam o mama grozavă şi mulţi copii nu aveau mame defel. Ne bucuram că eram trei surori în casă şi atâtea familii nu aveau copii. Ştiam că nu avem multe lucruri pe care alţii le aveau, dar niciodată nu ne-am gândit că eram săraci, dar în acea zi de Crăciun am aflat că eram.N-a mai fost niciodată ca înainte. În săptămâna ce a urmat n-a vorbit nimeni în casa noastră. N-am mai vrut să mergem la Biserică de ruşine, dar mama nu ne-a dat voie. Mama ne-a întrebat ce să facem cu cei 1.200 lei, dar noi nu ştiam ce fac săracii cu banii. 80 de oameni au strâns 1.200 lei, din care 800 i-au dat cei mai săraci oameni din Biserică.”
Ovidiu Bârsan
