Dintre cazurile de răpire pe care cercetătorul fenomenului OZN le-a investigat personal "cel mai tipic este cel al lui S.C"., persoană obișnuită, cu picioarele pe pamânt, careia nu-i stă în fire să fabuleze și cu care scriitorul și matematicianul se înrudește prin alianță.
La ora actuală personajul central al răpirilor de OZN relatate de Farcaș trăieste in California. "Rezum mai jos, cele ce mi-a relatat, in mai multe rânduri, ultima data in 2013", scrie omul de știință. Dupa terminarea liceului, in 1968, a incercat, fara succes, sa fie admis la Institutul de Arte Plastice, dupa care a ramas in Constanta, urmând Scoala Populara de Arta, pentru a-si imbunatati pregatirea. Locuia in aceasta perioada, cu chirie, intr-o camaruta separata ieftina, la curte, fara instalatii sanitare si incalzita cu o sobita cu lemne.
Intr-o noapte de iarna, pe la ora 22:00, inainte de a se culca, a iesit câtiva pasi in curte. Era un strat de zapada de circa 20 de centimetri. Dintr-o data, curtea a fost luminata de o sursa orbitoare aflata deasupra. In clipa urmatoare S.C. a simtit ca este ridicat de la sol, plutind tot mai sus. Nu se putea misca, dar vedea in curtile alaturate, despartite de garduri inalte, acareturi si obiecte de care nu avusese cunostinta inainte. Intre altele, a zarit pentru prima oara, la vecinul sau, croitor de meserie, un automobil de epoca.
Voci telepatice
S-a vazut apoi intr-o sala mare „luminata indirect". Pe margini erau grile, sugerând instalatii de aer conditionat, iar pe jos dale ca cele de pe o tabla de sah. Auzea „telepatic" voci, provenind de la 3-4 persoane, pe care insa nu le vedea. La fiecare cuvânt receptionat simtea o durere ascutita in ceafa, dupa care intelegea sensul cuvântului.
A incercat un dialog cu aceste voci. A intrebat: „ce vreti de la mine? de ce m-ati adus aici?". Raspunsul a fost „vrem sa te testam; am auzit ca nu ai reusit la admitere si vrem sa vedem de ce. Vrem sa ne faci un model aici pe podea". A urmat o testare, care a inclus si un robot. El a propus câteva modele. Vocile l-au sfatuit sa dea admitere la arte decorative si nu la pictura, ramura pentru care se pregatea. Dupa aceasta „i-au dat drumul".
Când si-a revenit, era cazut cu fata in zapada. Frigul l-a trezit ca un dus rece. Nu-si amintea pe moment cele petrecute. tinea minte ca iesise in curte, dar acum era cu câtiva metri mai incolo de locul in care se oprise si nu vedea urme de pasi care sa arate cum a ajuns aici. Chiar daca ninsese un pic intre timp, aceste urme trebuiau sa fie vizibile. A revenit in camaruta lui. Nu stia cât e ceasul, dar focul se stinsese demult, semn ca puteau sa fi trecut si câteva ore de când iesise. Pe atunci nu fuma, nu punea gura pe bautura, iar de droguri nici nu se auzise. Când s-a reintors sa mai examineze urmele din zapada, i-au revenit in minte, treptat, detaliile rapirii.
Dimineata, inca se gândea ca poate totul a fost doar un vis. Trecând insa, pe strada, prin fata vecinului, nu s-a putut abtine sa nu priveasca peste gard, ceea ce nu facuse niciodata. Acolo a zarit automobilul de epoca, exact cum isi amintea. S-a hotarât atunci, din nou pentru prima oara, sa urce in pod, in casa gazdei sale, pentru a vedea si mai bine curtea vecina. Si din nou i s-au confirmat detaliile pe care le tinea minte.
N-a avut curajul sa povesteasca intâmplarea nimanui, de teama sa nu fie considerat nebun. Prima persoana careia i s-a destainuit a fost mama lui, pe care a vizitat-o cu ocazia sarbatorilor de Craciun. Ea l-a ascultat, dupa care i-a spus ca cei ce l-au rapit au fost diavolii, punându-l sa jure ca nu va mai spune intâmplarea aceasta nimanui. I-a povestit apoi ca nu e pentru prima oara când trece printr-o asemenea incercare.
Intr-o zi de vara, in 1946, pe când S.C. avea doar o luna sau doua, mama lui prasea in bostanaria bunicului, undeva in Delta Dunarii, la marginea padurii Letea. Femeia a avut trei copii; S.C. era primul, iar in acel moment dormea intr-un cos atârnat de creanga unui copac, acoperit cu tifon impotriva insectelor. Ea venea din când in când sa verifice ca totul este in ordine. La un moment dat, a zarit in dreptul cosuletului trei aratari negre (adica trei diavoli – spunea ea – ca aveau si coarne...) iar alaturi, un soi de palarie mare asezata pe trei picioare. Mama s-a repezit catre ei, dar o explozie de lumina a culcat-o la pamânt. Când si-a revenit, atât aratarile cât si copilul disparusera. Au urmat cautari, apoi reprosuri din partea bunicului, chiar si acuze ca cineva ar fi omorât pruncul.
Peste câteva zile, timp in care mama a plâns fara oprire, intr-o dimineata pe la ora 4-5, când ea mai dormea, bunicul a vazut un foc coborând din cer, iar când focul s-a stins, in locul acela era asezata, sprijinita de pamânt pe trei picioare, o „palarie mare" si niste „scafandri" care au pus la loc cosul, de unde il luasera. In cos copilul dormea linistit, fara nicio urma ca ar fi patit ceva neplacut...
Urmând sfatul primit de la vizitatori, S.C. a dat admitere la arte decorative, Institutul de Arte Plastice din Bucuresti, unde a reusit, desi, dupa cum spunea, erau doar 6 locuri si vreo 200 de candidati. Era poate in anul al treilea, când a avut loc urmatoarea intâlnire. Inchiriase, intr-o mansarda, un spatiu pe care il folosea ca atelier. Intr-o seara ramasese aici. Usa era baricadata, totusi, când s-a trezit, a zarit o silueta asezata pe un scaun, nu departe de patul sau. Purta o casca, precum cea de scafandru. A urmat o noua conversatie, telepatica, insotita de aceleasi intepaturi in ceafa la fiecare cuvânt. La intrebarea cum a intrat prin usa baricadata, raspunsul a fost „asta nu e o problema". S.C. l-a rugat sa-si dea jos masca, dar aparitia a spus ca nu poate din cauza „mediului pamântean". A precizat apoi: „noi suntem cunostinte vechi; stim despre tine o multime de lucruri". Nu cumva voi m-ati luat si din leagan? a intrebat S.C. Vizitatorul a confirmat, adaugând: „ne intereseaza persoana ta... pentru experimente"; „oriunde te duci noi te gasim; esti al nostru".
Dar când a intrebat de ce a fost tocmai el, raspunsul a fost mai confuz. S.C., amintindu-si afirmatiile mamei, i-a spus aparitiei: „voi sunteti diavoli!". „Ce sunt diavolii?" a intrebat vizitatorul. „Cei ce fac doar raul" a raspuns S.C. „A, da, inseamna ca voi ati ramas tot la superstitiile cele vechi". S.C. a insistat: „totusi de ce aceste vizite, care-i scopul?". Explicatiile primite in continuare au fost si mai confuze.
Oameni cu casti transparente
In toamna anului 1987, S.C. a emigrat in California, unde traieste si in prezent. Si-a câstigat pâinea, pentru el, sotie si cei doi copii, ca instalator bun la toate, la dispozitia câte unui bloc de locuinte, 24 de ore, 7 zile pe saptamâna. Pe la inceputul anilor '90, locuia la etajul al patrulea al unui edificiu de 15 etaje din San Diego. Intr-o zi, tocmai se intorsese extenuat de la o lucrare si, fiind trecut de miezul noptii, se pregatea sa se culce, când a vazut pe geam o lumina puternica. A iesit pe balcon. In fata era un garaj, pe acoperisul caruia fusese amenajat un teren de tenis. Aici a vazut ca se asezase o farfurie zburatoare având o culoare care amintea de un camuflaj militar. De sub disc a iesit o mica platforma rotunda pe care stateau, in picioare, doi indivizi. Apoi platforma s-a inaltat, aducându-i pe cei doi chiar spre balconul sau. S.C. s-a retras imediat, urmarind ce se intâmpla. Cei doi au intrat de pe balcon in camera copiilor, iar de aici, trecând din camera in camera, au ajuns in incaperea in care statea doar el.
S.C. s-a hotarât sa simuleze ca doarme adânc, dar ii urmarea pe cei doi din coada ochiului. Aveau pe cap casti transparente, in forma de glob, prin care se zarea un profil perfect uman, si purtau costume solzoase, perfect mulate, unse cu un soi de ulei care mirosea „a ocean". Unul dintre cei doi purta un rucsac voluminos; celalalt, care parea sa fie sef, sau doctor, avea legat de brat un dispozitiv cu butoane. Apasând pe unul din acestea, din dispozitiv a iesit o tija care indrepta in jos fascicule subtiri de lumina verde.
S.C. „facea pe mortul", dar vizitatorii nu s-au lasat pacaliti. Au tras patura de pe el, apoi martorul s-a vazut plutind, rigid, in aer, deasupra patului, fiind intors din când in când in jurul axului, „ca la rotisor". Tija cu fasciculele luminoase era plimbata de-a lungul corpului sau, iar in acest timp pe perete apareau ondulatii fara noima, care insa pentru cei doi pareau pline de inteles. Erau ingrijorati mai ales de rinichi si de coloana. „E terminat; n-avem ce sa-i mai facem" a zis seful. Adjunctul a incercat sa-l induplece sa incerce totusi ceva, cerându-i „sa sune statia" ca sa-i transmita „mai multa putere". In cele din urma se pare ca manevra a reusit, cei doi s-au declarat multumiti, dupa care au disparut. S.C. a mai vazut, prin geam, discul ridicându-se, inclinându-se pe o parte, tâsnind apoi ca un fulger si facându-se nevazut.
Sursa: Revista Magazin
