Potrivit Evenimentul Zilei, “doctoratul” Elenei Ceauşescu în chimie are o poveste foarte interesantă. Academicianul Constantin Neniţescu, decanul Facultaţii de Chimie Industrială din cadrul IPB, nu a fost de acord cu susţinerea acestuia. Partidul Comunist Român, al cărui secund în conducere era chiar Elena Ceauşescu, a găsit o soluţie în această situaţie.
Astfel, Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni”, din cadrul Filialei Iaşi a Academiei R.P.R., făcea cunscut ICECHIM-ului, la 20 marite 1964, că „s-a aprobat înscrierea Elenei Ceaușescu la aspirantură, specialitatea chimie macromoleculară. Termenul de doi ani pentru susținerea examenelor de minim de candidat a început la data de 14 martie 1964”.
Teza de doctorat a Elenei Ceauşescu, intitulată “Polimerizarea stereospecifică a izoprenului” a fost elaborată, de fapt, de profesorul universitar Dr. Osiaş, arată sursa citată. Imediat după ce a fost trimisă la institutul ieşean, soţia fostului dictator a susţinut-o în faţa comisiei şi a obţinut diploma de doctor.
La 15 noiembrie 1964, Elena Ceauşescu preia funcţia de director al ICECHIM şi încasa, lunar, un salariu brut de 3.500 de lei.
Elena Ceauşescu avea o imagine de o importantă cercetătoare chimistă, deşi, în realitate, lucările scrise sub numele ei nu îi aparţineau.
“Studiile Elenei Ceauşescu se rezumă la clasele primare. Avea să devină însă inginer chimist, doctor în chimie şi, în sfârşit, academician. În faza ei de maximă ascenţiune intelectuală, numele i se pronunţa invariabil: «Academician Doctor Inginer Elena Ceauşescu». Elena Ceauşescu a ajuns numărul doi din partid”, aminteşte istoricul Lucian Boia în cartea “România,ţarade frontieră a Europei”.
Sursa citată mai precizează că Elena Ceauşescu folosea unele expresii care îi trădau lacunele în domeniul pe care ar fi trebuit să îl stăpânească. Ea spunea “codoi”, citirea mot-a-mot a dioxidului de carbon (CO2).
