Mitul lui David şi Goliat. Adevărul din spatele legendei

Cu toţii ştim ce se povesteşte că s-a întâmplat acum trei milenii: bătălia a fost câştigată de personajul ce nu părea să aibă nicio şansă, iar reuşita sa neaşteptată a fost repetată atât de des de-a lungul veacurilor, încât referirea la „David şi Goliat” a intrat în vocabularul nostru drept o metaforă ce descrie o victorie improbabilă.

Este însă mitul acesta adevărat? De curând, autorul Malcolm Gladwell a decis să investigheze lupta dintre cei doi eroi legendari, iar descoperirile sale au fost cu adevărat surprinzătoare. Se pare că aproape tot ceea ce ştiam despre acest mit este greşit, dezvăluie Gladwell în cartea „David and Goliath”.

Cum s-a desfăşurat lupta cu adevărat?

Primul lucru pe care trebuie să îl înţelegem este contextul în care a avut loc bătălia dintre cei doi. Aceasta s-a desfăşurat într-un loc important din vechea Palestină, Shephelah, nume ce desemnează o serie de văi leagă Munţii Iudeei, situaţi în vest, de câmpia mediteraneană. Aceste văi aveau o deosebită importanţă strategică, oferind acces către oraşele Hebron, Betleem şi Ierusalim, aflate în zonele de munte. Lupta a avut loc în valea Ela, locul de desfăşurare al mai multor conflicte istorice. În acest loc s-au confruntat Cavalerii Cruciaţi şi Saladin în secolul al XII-lea, iar cu o mie de ani înainte valea a fost martora războaielor macabee. În vremea Vechiului Testament, aici s-au înfruntat filistinii şi israeliţii, notează descopera.ro

Filistinii erau un popor originar din Creta, specializat în navigaţie, care ajunsese în Palestina şi se aşezase în regiunea de coastă. În schimb, israeliţii trăiau în munţi sub conducerea regelui Saul. În cea de-a doua jumătate a secolului al XI-lea î.e.n., filistinii au început să se deplaseze spre est, prin valea Ela. Scopul lor era să cucerească o culme aflată în apropiere de Betleem, ceea ce le-ar fi permis să împartă împărăţia lui Saul în două.

Împăratul israeliţilor a aflat de planul filistinilor şi, alarmat, şi-a strâns armata şi a pornit să îi înfrunte în valea Ela. Cele două armate au ajuns într-un punct de blocaj, fiecare din ele aşezându-şi tabăra pe una din cele două culmi ce dădeau înspre vale: israeliţii pe cea din nord, iar filistinii pe cea din sud. Armatele au rămas pe poziţii timp de câteva săptămâni, niciuna dorind să coboare în vale pentru a-şi ataca adversarii, pentru că asta ar fi expus-o.

În cele din urmă, pentru a ieşi din impas, filistinii au decis să-l trimită pe cel mai impunător războinic al lor în vale. Acolo, acesta a strigat către israeliţi, cerându-le să-l trimită la rândul lor pe cel mai semeţ luptător în vale, pentru a decide soarta conflictului printr-o luptă om la om. Aceasta era o tradiţie în luptele din antichitate, fiind o metodă prin care disputele puteau fi rezolvate fără vărsarea de sânge ce ar fi decurs dintr-o bătălie majoră.

Filistinii trimiseseră un gigant de peste 2 metri înălţime, dotat cu o armură de bronz, o sabie şi o suliţă. În faţa sa mergea cel ce-i purta scutul. Masivul soldat s-a uitat către israeliţi şi le-a cerut să aleagă un soldat care să se lupte contra sa: „Dacă va învinge în luptă şi mă va doborî, vă vom fi sclavi. Dar dacă eu voi fi învingător, voi veţi fi sclavii noştri”.

În tabăra israelită, nimeni nu dorea să se lupte cu gigantul. În cele din urmă, un tânăr cioban care venise din Betleem pentru a le aduce de mâncare fraţilor săi a decis să se ofere el pentru a-l înfrunta pe filistin. Saul nu a vrut să-l lase pe tânăr să se lupte, argumentând că adversarul său era un luptător cu experienţă, însă ciobanul a insistat, afirmând că avusese adversari mai puternici decât filistinul. „Când urşii sau leii vin să-mi fure oile, merg după ei şi le recuperez din ghearele lor”, explica tânărul. În cele din urmă, Saul i-a permis să se lupte, astfel că David a luat cinci pietre de pe jos şi s-a îndreptat către Goliat, care-i striga „vino la mine, şi-ţi voi da carnea ta păsărilor cerului şi fiarelor cîmpului”. Aşa avea să înceapă una dintre cele mai faimoase bătălii din istorie.

Goliat se aştepta să se confrunte cu un războinic de talia lui în luptă directă, astfel că s-a pregătit pentru acest scenariu. Pentru a se proteja de lovituri, filistinul purta o haină compusă din „solzi” de bronz ce îi acoperea braţele, lungă până în dreptul genunchilor. Picioarele îi erau acoperite cu alte segmente de bronz, iar pe cap avea o cască metalică. El era dotat cu trei arme, toate fiind gândite pentru lupta corp la corp: o suliţă de bronz pentru a penetra scuturi şi armuri, o sabie şi o altă suliţă pentru luptă corp la corp, care era principala sa armă. „Această suliţă extraordinară, dotată cu un mâner metalic şi cu o lamă de fier, combinată cu forţa braţelor lui Goliat, le părea israeliţilor capabilă să penetreze orice scut sau armură de bronz”, explică istoricul Moshe Garsiel, acesta fiind motivul pentru care nimeni nu dorea să se lupte cu Goliat.

David s-a oferit să-l înfrunte, iar împăratul Saul i-a oferit sabia şi armura sa, însă tânărul cioban l-a refuzat. „Nu pot să mă mişc, nu sunt obişnuit cu ele”, i-a răspuns David, care a preferat să ia cinci pietre de pe jos şi să le pună în desagă. Apoi a coborât în vale purtând cu el toiagul de cioban. Goliat, vâzând băiatul ce se apropia de el, s-a simţit insultat. Filistinul se aştepta să se lupte cu un războinic adevărat, iar în faţa lui apăruse un cioban, reprezentantul uneia dintre cele mai umile meserii, care părea să vrea să folosească un băţ împotriva sabiei sale. „Ce, sunt câine, de vii la mine cu toiege?”, i-a strigat Goliat lui David, arătând spre bastonul său.

Ce s-a întâmplat ulterior a intrat în legendă. David a pus una dintre pietre în căuşul de piele al praştiei sale şi a lansat-ocu forţă spre fruntea expusă a lui Goliat. Gigantul s-a prăbuşit sub impactul şocului, iar David a fugit spre el, i-a luat sabia şi i-a tăiat capul. Biblia relatează că „filistenii, când au văzut că uriaşul lor a murit, au luat-o la fugă”.

Aşadar, legenda spune că bătălia a fost câştigată miraculos de personajul ce nu părea să aibă vreo şansă de izbândă. Gladwell dezvăluie, însă, de ce această viziune este greşită.

Adevărul din spatele legendei

Prima greşeală constă în faptul că îl considerăm pe David personajul cu şanse mai mici de victorie. Motivul este clar: el era un copil, pe când Goliat era un uriaş. Filistinul avea experienţă în luptă, pe când David era doar un cioban. De asemenea, Goliat era dotat cu armuri, sabie şi suliţe, pe când David nu avea decâ o praştie.

Gladwell afirmă că prima greşeală pe care o facem este să spunem că „David nu avea decât o praştie”. Armatele din antichitate aveau trei tipuri de soldaţi. Primii erau cei din cavalerie, oameni înarmaţi ce călătoreau pe cai sau în care de război. Al doilea tip era infanteria, soldaţi pedeştri dotaţi cu armuri, săbii şi scuturi. Cel de-al treilea tip era compus din luptătorii cu proiectile, care astăzi ar purta numele de artilerie: arcaşi şi soldaţi cu praştii. Cei din urmă erau dotaţi cu o praştie alcătuită dintr-un săculeţ de piele care avea legate în ambele părţi bucăţi lungi de sfoară. Soldaţii puneau o piatră sau o bilă de plumb în săculeţ, învârteau din ce în ce mai tare şi apoi dădeau drumul uneia din bucăţile de sfoară, lansând proiectilul.

Lupta cu praştia necesita foarte mult talent şi antrenament, dar cei ce se dedicau acestei abilităţi aveau în mâna lor o armă devastatoare. Picturile din Evul Mediu arată că specialiştii în utilizarea praştiei puteau să doboare o pasăre din zbor. Legendele din Irlanda spun că cei ce mânuiau praştiile puteau să lovească o monedă de la orice distanţă la care o puteau zări. De asemenea, în Biblie se vorbeşte despre „oameni aleşi care nu se slujeau de mâna dreaptă; toţi aceştia, aruncând o piatră cu praştia, puteau să ochească un fir de păr, şi nu dădeau greş”. Aşadar, un specialist în manevrarea praştiei putea să ucidă sau să rănească serios o ţintă aflată la o depărtare de până la 200 de metri.